duminică, 1 martie 2009

Decăderea unei emisiuni

În urmă cu câţiva ani urmăream umorul, pe atunci de bună calitate, al Cronicii Cârcotaşilor, emisiune de divertisment difuzată pe postul Prima Tv. Stimam ironiile fine şi aportul de critică devastatoare al celor doi crezând sincer că ei contibuie astfel la îndreptarea societăţii măcar parţial, că sunt nişte caragialeşti utili şi stimabili. Nu îi divinizam dar aveau gust, aveau subiecte, erau minunaţi şi de un anumit nivel aproape egal cu cel al genialilor de la Divertis. Drumurile lor prin capitalele europene mi-au părut,şi poate chiar sunt, un fel de best of al emisiunilor lor care, iată sunt atât de populare, ca dovadă având persistenţa lor pe sticlă.

În ultimul timp, mai exact în ultimii cam doi ani, au decăzut deplorabil, sub nivelul mării, umorul lor facil şi tot mai grobian a ajuns să mă dezguste, chichiţele de care se leagă, irelevante de multe ori pentru ceea ce se numeşte umor fundamentat sunt nişte resturi dintre dinţii altora. Ei nu mai vânează animale ca păsările de pradă, cum erau odată, ci se mulţumesc ca păsărelele ce fac igiena dentară a crocodilului societăţii, să culeagă resturi care nu ne pot satisface foamea de telespectatori cu ceva minte, resturi de pe tuşa mişcării scenice de pe la noi. Nu mai au nici curaj şi nici abilitate. Sunt sterpi şi de umplutură. Altădată vorbea lumea despre ei câte trei zile după o emisiune, azi sunt novice, neprihăniţi şi aceasta nu pentru că ar fi trecut la un fel de umor englezesc neînţeles, ci pentru că au coborât în comoditatea cea mai păguboasă a lipsei de forţă artistică. Numai papagalii şi insomniacii plictisiţi îi mai urmăresc.

Ei făceau cândva umor, azi sunt ei umorul, unul trist, tragic. Îmi vine în minte decăderea lui Charlie Chaplin după inventarea filmelor cu sonor, când uriaşul comic a continuat să joace altfel dar mult mai puţin memorabil decât în filmele care l-au consacrat. Le fac o prea mare onoare să îi pun laolaltă cu cu Charlie Chaplin, de aceea vă rog consideraţi că nu e o comparaţie, ci un paralelism aşa, ca o paranteză. Nu îi plâng, ci îi invit să redevină cine au fost. Pentru că îmi plăceau iar acum au ajuns la o platitudine umilă, dar nu de neîntors.

Darie Ducan

Niciun comentariu: