duminică, 1 februarie 2009

Scriitorii şi criza

Deunăzi, prospectând terenul nisipos al bancurilor despre criza financiară, care diversifică folclorul cotidian, mi-a fost pusă în faţă de către un interlocutor ideea că efectele crizei se văd la noi atât în relaţia cu cartea, cât şi în relaţia scriitorului cu editorul său, cu alte cuvinte că noul crah mondial atacă literatura. Distinsul şi elegantul meu interlocutor, acest ciuboţica-cucului al literaturii tinere, mă epata sacerdotal afirmând că literatura devine astfel dintr-un duo intimist, un menage a trois, lipsa fondurilor fiind coada pe care şi-o vâră dracul, mai puţin sacerdotal, trebuie să recunosc, între cei doi.

Lumea nu mai cumpără multe cărţi, lumea cumpără în situaţii de criză cele trebuincioase supravieţuirii, că doar nu poţi sa te gândeşti la bunăstarea sufletului până nu te ghiftuieşti puţin,nu? Unde sunteţi stoicilor? Unde sunteţi să vedeţi gradul de barbarism cu care trăim? În fine, gingaşul nostru apocalips ne vorbea despre recesiunea nu economică, ci livrescă, a literaturii.

Cum aşa? Şi noi, ăştia, scârţa-scârţa pe hârtie, mai mici sau mai mari să nu ştim nimic? Păi banii noştri? Drepturile noastre de autor? Drepturile de difuzare, de publicare etţetera? Nix. Cum se se reflecte criza în scrisul nostru când din literatură nu se câştigă la noi, poate, în cel mai fericit caz, se supravieţuieşte, abia pâine,unt şi apă şi-ar putea lua ipochimenii scriitornici din drepturile de autor...Dar nici acestea nu se mai încasează pentru că fanariotul Boc a zis nu, că vrea să dreagă ţara cu fonduri de la epigramişti.

Altfel cum să ne afecteze criza pe noi, scriitorii? Romanele se scriu mai scurte, ca să încapă pe o foaie, gen Urmuz? Sonetele au câte 13 versuri? Nu, ar fi fatal numărul. Au cumva 12 bis versuri? Nu. Cum ne afectează pe noi scriitorii criza? Cititorii nu ne mai cumpără operele? Le cumpără, librăriile sunt pline, mult, puţin, prost sau bine, se mai citeşte. Problemele de economia literaturii sunt în altă parte, nu aici, unde mai că nu există profit, decât cu excepţii, problemele sunt că există o prea mare inflaţie a valorilor, prea mulţi geniali, domnle. Dar cum la inflaţie mare se practică denominarea monedei naţionale, se porneşte la tăiat zerouri. Iată cum rezolvăm problema economică a literaturii şi aducem „leul” la ceea ce ar trebui să fie. Dacă un actor şi-a uitat textul când interpreta un leu, Shakespeare i-a spus că pentru a fi leu nu trebuie decât să urle. Poate că măcar aşa vom înceta, noi, cu toţii, să mieunăm.

Darie Ducan

Un comentariu:

andreea m. spunea...

Băi Darie, m-a apucat de câteva zile un dor de tine fenomenal si m-am apucat sa iti recitesc Zeii de carton pe care mi-ai dat o dedicatie cu sange, la propriu. Mi-a plăcut, dar azi scrii altfel, iar ce scrii azi e mult mai pe placul meu. Cu toate astea am trăit o revelaţie mai mare cu cartea ta decât atunci când ţi-am citit-o prima dată. Atunci am citit-o pe bucăţi acum cap-coadă.
Iar autograful tău cu sânge mi s-a părut de o excentricitate sublimă, având în vedere acea seară când eram mai mulţi. Am ţinut să îţi spun, chiar dacă nu am mai vorbit de mult timp. Cu bine poete!