vineri, 2 ianuarie 2009

Totuşi, e cam mult, domnilor!

Impozanta ediţie în două volume( Cuvântul şi Enunţul) a Gramaticii Academiei, publicată şi republicată la Editura Academiei Române merită toată stima atât pentru autoritatea comisiei de redactare şi coordonare cât şi datorită prospeţimii şi îndrăznelii în unele privinţe, care nu îşi au locul a fi exprimate aici, de a consemna vorbirea normată de azi, mai mult decât a o impune.

Ce mi se pare mie cam mult e un fapt total în afara substanţei acestei ample lucrări, dar care probează în fond o mentalitate a intelectualului grăbit, pe val. Nu acuz pe nimeni de nimic, doar observ:că bucăţile de text literar, de proză prin care se dau exemplele de gramatică sunt pasaje din autori consacraţi ai literaturii române, cărţi impuse, cărţi criterii ale unei limbi române curate.

Printre pasaje din Ion de Liviu Rebreanu, apar hălci întregi din Orbitor de Mircea Cărtărescu. Mi se pare riscantă această clasicizare cu forţa a acestui roman desigur unic, dar care n-a avut încă timp să-şi creeze metabolismul clasicizării şi existenţei sale ca roman etalon. Mi se pare mult să punem ca exemple într-o carte de asemenea factură, atemporală în înţelegerea ei, pagini care pot fi suspectate de părtinire culturală, nu de valorizare textuală. Nu, nu e prea mult Sadoveanu, nu e prea mult Rebreanu. Nu aşa se introduc autorii în criteriile celui ce învaţă. Nu aşa se modernizează învăţământul, în fond, prin introducerea altei literaturi, ci prin schimbarea opticii asupra aceleiaşi.

Pe rafturile unei librării sau ale unui cititor şi Rebreanu şi Sadoveanu şi Cărtărescu pot sta laolaltă, dar prin această rocadă care pare firească şi normală se ţinteşte altundeva, la o apartenenţă de gaşcă atât de subtil făcută că aproape nu se vede. Sigur, aşa suntem în ton cu ce se citeşte, cu ce e la modă. Neîncercând să fac o stridenţă răutăcioasă la adresa lui Mircea Cărtărescu mă gândesc, gramaticile de imediat după 1990 ar fi trebuit să conţină texte-cobai din Sandra Brown sau Pavel Coruţ? M.Cărtărescu îşi are locul lui respectabil în panoplia prozei de azi, nu îi mai trebuie cireaşa cireşei de pe tort. Păcat că unii nu înţeleg asta şi i-o pun fie din părtinire, fie din sinceritate intelectuală. Orbitorului tichie de mărgăritar (nu-)i trebuie!

Darie Ducan

Niciun comentariu: