joi, 15 ianuarie 2009

Coastele evei nimănui!

Vă avertizez că în acest Bucureşti s-a mutat o poetă foarte talentată. Lumea literară zornăie de poeţi sângeroşi, e o inflaţie de genii incredibilă, de snobism şi de falsitate. Puţine şi individuale sunt insulele de talent real. Una dintre aceste insule este Aida Hancer, atât prin reuşitul ei volum, excepţional intitulat, Eva nimănui, Editura Vinea, 2008, cât şi prin celelalte poeme care o aruncă-n lume sau care sunt schijele nu ale unei bombe, ci ale unui fruct copt. Dacă războaiele s-ar duce cu fructe coapte lumea ar fi mai poetică şi Aida Hancer s-ar putea denumi continent. În primul rând poezia ei nu e nici matură, nici naivă, e cum trebuie să fie poezia, o copilărie pe eşafod, o gravitate bufnită în râs, o pasăre care pleacă în zbor ca pasăre şi termină ca scrum în continuarea ţigării tale. Poezia ei nu are decât la nivel psihologic caracteristicile poeziei feminine, e neutră din acest punct de vedere, solidă şi tăioasă, însă tăioşenia ei nu e gratuită cum e a atâtor altora, ci e mereu deductivă, mereu subînţeleasă, mereu regenta pare să se fi consumat înainte cu puţin de începerea textului şi respiraţia ei semantică încă se simte. Dacă am pune o sticlă s-ar aburi şi aţi vedea că am dreptate. Poezia e o continuitate a ceva, e ca o venă smuncită, ruptă din braţ şi încă pulsând. Sunt foarte puţine poetele de forţă imagistică ale generaţiei noastre precum ea, aş compara-o cu Miruna Vlada, remarcând totuşi o subtilitate distinctă. Auziţi ce versuri:

“sfoara scoate un sunet de vulpe bătrână
hula aleargă de la unii la alţii”…

Cum să nu fie aceste imagini de-a dreptul incredibile? Nu ştiu ce pondere valorică va avea volumul prim în viitoarea panoplie a poetei şi nici nu mă interesează, cert este că ea nu trebuie să existe de la volum la volum, cum cred foarte mulţi, ci trebuie să devină ea tot mai mult, nu să evolueze. Nu toţi poeţii se au de evoluat, unii se au de adâncit, întocmai cum Mozart a rămas copil pe durata întregii sale opere şi s-a adâncit în Recviem. Aida Hancer simt că are destin literar şi nu pentru că ar fi răsfăţata cuiva, asta se obţine uşor azi, dar pur şi simplu poezia ei o face nu doar vizibilă, ci remarcabilă. Auziţi:

“eu nu mai scriu
dau cu degetul prin rana deschisă
care n-are gust bun
acum după şase luni de când
mi-ai ieşit din idei aşa cum ţi-ai fi ieşit din minţi(…)”

Nu-i aşa că sare din rand? Că sparge tipare şi prin simplitate şi prin forţă? Poezia română îşi numără marile poete pe degetele de la o mână. Aida Hancer poate deveni o mare poetă, are codul de bare al devenirii şi adâncirii în răni. Versurile sale vibrează şi există. Poate fi un deget al poeziei române(opozabil!) .Îi doresc drum bun în poezia română şi să ştie că ea nu totdeauna se scrie cu pâine şi sare, ci mai ales cu lipsa lor şi că, dincolo de un medicament subtil, e o barcă cu ajutorul căreia te alipeşti de continentul Rămânere! Vă avertizez că în acest Bucureşti s-a mutat Aida Hancer! Pârtieeeee!

Darie Ducan

Niciun comentariu: