marți, 23 decembrie 2008

Scurtă incursiune critică prin critică

Zilele acestea am decis să fac incursiuni danteşti prin Istoria critica a literaturii române, a lui N.Manolescu şi prin Istoria literaturii române contemporane, a lui A. Ştefănescu, de această dată nu doi poeţi fac incursiuni în spaţii stranii şi totuşi familiare, ci un poet face o incursiune în două divine tragicomedii. Remarc valoarea acestor două cărţi şi, cu toate că nu-mi doresc să le compar, tot nu pot fi suficient de obiectiv cât să nu o fac. Dacă le voi compara câtuşi de puţin, o voi face, cum e şi firesc doar din perspectiva frescei literaturii contemporane.

Nicolae Manolescu e mult mai crud,deseori mai nedrept, dar mai savant,neiertător şi...mai catolic decât Papa,strălucitor adesea, în timp ce Alex Ştefănescu adoptă un limbaj mai popular şi mai explicativ, prezintă un tablou mai din sânul evenimentelor decât Manolescu, care, desigur, îşi propune o întreagă istorie a literaturii, nu doar de la 1941 încoace, astfel fiind nevoit să adopte şi o anumită detaşare,o privire de sus, parcă din metaspaţiu. Cu toate că Nicolae Manolescu îşi asumă deschis subiectivităţi, ele nu-l fac totuşi măcar atât de obiectiv cât să considere a scrie măcar o jumătate de pagină despre autori ca Nicolae Velea, Grigore Vieru, Romulus Guga, Dan Deşliu, Pavel Dan, Ion Lancrănjan, Gabriela Melinescu etc., probabil considerându-i autori minori,"de dicţionar".

Alex Ştefănescu e, mi se pare, mai corect faţă de Mircea Dinescu, faţă de Adrian Păunescu poate şi pentru că tabloul lor e mai apropiat de realitate decât cele ciuntite şi incorecte, pripite, în parte, dedicate de Nicolae Manolescu acestora doi. Alex Ştefănescu omite obraznic o poetă mare cum e Constanţa Buzea, dar crede că Ion Cristoiu şi Radu Anton Roman merită un loc aparte în aceste pagini.

Nicolae Manolescu inovează în capitolele dedicate greilor, ale autorilor clasici şi nu ştiu dacă impune un nou canon sau nu, dar cert este că deschide spectrul. Nu ştiu însă dacă pe un făgaş care se va dovedi viabil pentru cei care vor fi beneficiarii unei mentalităţi canonice - pentru că, în mod cert Manolescu încet-încet îi dă drumul să existe şi să răsufle dinspre alţii!

Aşa numiţii autori de dicţionar,asupra cărora Manolescu nu se opreşte, sunt, unii dintre ei, motiv de analiză pentru Alex Ştefănescu, şi invers. Opera lui N.Manolescu e mai sintetică şi mai esenţializată, mai directă şi mai şocantă, uneori îţi dă câte-un pumn când o citeşti şi îţi strică toată seara, alteori te bucură până la orgasm. Această carte e un om! A lui Alex Ştefănescu e mai picturală,e o Guernică a îmblânzirii de context, e o portretistică aproape egală ca valoare cromatică Istoriei lui G. Călinescu, însăilează mai bine epoca şi emulaţia literară, nu se opreşte doar la scriitori, rupt, ci e mai contextualizantă, dar nu are atâtea note polemice, atâtea paranteze şi didascalii "intime" cu cititorul precum a lui N.Manolescu.

Perioada contemporană ne enervează cel mai mult pentru că, evident, mai toţi scriitorii sunt în viaţă, e cea mai instabilă şi pentru că nu a venit postumitatea să certifice, ci, în schimbul ei au venit şi au plecat, din partea scriitorilor, desigur, partiniri apriori şi aposteriori.
Problema esenţială divergentă la cele două opere e aparatul critic, mai umanizat la Alex Ştefănescu şi mai ostentativ neîmblânzit la N.Manolescu. Dacă un poet ca Grigore Vieru nu există pentru N. Manolescu şi "după 1989 Adrian Păunescu n-a produs nimic valabil", nu aproape nimic, ci nimic, şi dacă un dramaturg ca Romulus Guga e trecut la categoria "etc" înseamnă că soarta literaturii române e cea meritată şi cea în care doctorii nu pot vindeca boli fără să pricinuiască altele. Greu se poate lucra cu ustensile curate!

Mizele lui Manolescu sunt Blecher, Holban şi alţii pe care îi aduce la statutul de prim solişti în acest concerto de larg ecou. Alex Ştefănescu nu pare să aibă mize, ci o miză, un tablou cât mai realist al epocii de la postbelică încoace, dar nu al revanşelor şi al causticii literare, mai degrabă al părţii bune pe care a adus-o fiecare,dar şi a cărţilor slabe ale autorilor buni. Tablourile, căci la Alex Ştefănescu sunt mai mult tablouri analitice decât crâncenă tranşare de capete şi timpi, privesc şi scriitorul, nu numai opera sa, atitudinea sa compactă, ceea ce nu-l face deloc mai puţin obiectiv pe autor. Nicolae Manolescu are un ochi mai ager în timp ce Alex Ştefănescu e unul mai talentat, mai inspirat. La primul raţiunea e prea vizibilă să nu sufere, la celălalt frumuseţea portretistică e prea vizibilă ca să nu se bănuiască lipsa raţiunii. Există, raţiune, în amândouă şi valoare, dar nu dincolo de gusturi.

Aşadar, să vă pierdeţi orice iluzie de evadare voi, cei intraţi aici. Aţi fost salvaţi prin încarcerare!

Darie Ducan

Un comentariu:

Anonim spunea...

Foarte analitic textul tău. Nici nu mai ştiu ce să cred : vei fi un mare poet sau un mare critic? Sau ambele! Ai o mică greşeală ce ţine de viteza scrierii. A treia propoziţie de la coadă....Există raşiune...sau aşa ceva.În rest, felicitări