marți, 2 decembrie 2008

Rugă pentru poporul român


Rugă pentru poporul român

Doamne Dumnezeule, Iisuse Hristoase,
Apără poporul român şi aruncă
Peste faţa lui udă şi bolnavă grâne,
Ca o milostivire, ca o viscolire.
Ia-i, Doamne, genunchii şi leagănă-i
Ca pe pruncii orfani, scoate cioburile din ei
Ca pe dinţii stricaţi din gingii suferinde.
Ajungă mila ta mai mare decât poate visa mânia ta,
Ajungă glasul tău mai profund ca o tăcere dintre doi tâlhari.
Apără-i munţii, apără-i mările şi învaţă-l, Doamne,
Cu marea ta milă să păşească pe cântece ca pe scări
Până le juleşte şi le atinge osul. Apără-l!

Apără poporul român cu singurătatea ta
Şi dă-i şi din viermii tăi când ai să mori,
Naşte-l din vorbe de părăsire, ude,
Din miruri tămâiete şi din ulcioare,
Dar naşte-l înainte ca şi cum ai desfăşura un ghem
În care se zbate un înger călăuzitor.
Fii tu însuţi, Dumnezeule, etaj al durerii sale către picaj,
Către suire şi cară hamurile grânelor viscolite ca pe boii
Rupţi de numire. Încearcă să adânceşti piatra în apa umbrei ei,
Curioasă, fă să adulmeci porii deschişi ai materiei
Ca pe nişte potire pline înainte să bei.

Stai în spatele a toate, împinge melcii înainte cu plecarea
Ta cea de pe urmă şi-n sucul lor găseşte-i adăpost de nu mai are loc.
Fă melcul să mai pună-un pat şi pentru el, să se restrângă,
În marsupiile animalelor rezervă-i un loc, să-i fie cald,
La cana de ceai a frigului mai lasă un spaţiu de gură,
Găseşte-i un loc cu odihnă şi cu verdeaţă unde verdeaţa pururea-i fân,
Taci în el şi lasă-l să tacă primul cu încreţirea pielii de bătrân.
Dă-i să care-n spate poveri de miere, cârci de albastru nepotolit,
Dumnezeule, continent al suferinţei, dă-i venele tale graniţe
Şi fă-l să iubească şi pâinea şi sânii cometelor, şi mulţumirea şi potolirea,
Deschide sufletul poporului român şi fă-l apă să nu păşeşti cândva pe uscat
Şi mai fă-l şi soare ca să nu degeri în singurătatea umbrei sale.

Apără poporul român cu toată iertarea, cu toată spinarea ta haotică de nori,
Lasă-l să fie, nu să nu moară, mută în el proscrişii naturii
Şi fă-i dumnezei de caldă zăpadă, dă-le mai multă frunte ca picioare.
Apără, Doamne, poporul român şi varsă pe masa lui
Mai des sarea, dar ridică masa în desărare.
Fă-l mereu să înoate în ceea ce ţie îţi tace până-ţi asudă.
Dă-i întoarceri de obraji ca priviri înapoi şi cară-i ochiul
Cu câte două luntri:să vadă şi să îşi amintească!
Demult el se înfăşură în umbra ta, demult el există prin firimiturile
Scăpate de tine în rănile celuilalt, care au încolţit vinovate.
Fii neoprita lui sângerare plăcută, mântuire a cărnii de dinainte de rost
Şi lasă-l pe limba ta să umble până ce –ţi adoarme
-ntr-un mugur gustativ al dulcelui durerii.
Pune capul în poala poporului român, Dumnezeule
Şi lasă-i ucenicia să ţi se joace cu somnul până îl face de negăsit,
Până îl face pur, embrionar şi răscolit în moarte.

În creierii lui se-nchide o uşă, o sursă de apă e în inima lui
Şi pulsurile prea tari i se preschimbă-n ulcioare adânci,
În tonice convulsii minerale, Doamne!
Mare mila ta! Mare ajungerea ta! Lasă-l să-ţi perie haina de prisos
Şi să-ţi ningă pe ea prinos. Lasă-l să exişti, Dumnezeule, Iisuse Hristoase!
De atâta timp de când pe tine te doare cuiele s-au făcut ghem de îmblânzite
Şi o molie blândă paşte în ele absurdul de-a nu crede în bine.
Apără, Doamne, poporul român, apără-l cu toată dragostea ta
Şi încălzeşte-i sângele pentru somn, îngeaţă-i-l pentru trezire
Şi scorburi în miere tace-i cu mormântul, Egalule! Îngere!

În adâncile sate unde se mai găseşte suflare, unde abisul e cineva,
Coboară şi aruncă grâu vânăt de emoţia misiunii,
Coboară pe Trotuş şi pe Târnave, pe Crişuri, pe Olt şi pe Dunărea ta
Ca prin venele mumii, încet, cât să nu le atingi, hotărât
Cât frisoanele să îşi dea mâna ca săracii prin pâine.
Fă să aibă pace şi iarna, înnoadă-le fumurile ce le ies pe hornuri
Ca pe maţul pruncului tău, Iisus, nod strâns ca la bocancii de-armată.
Nimeni, Doamne, niciodată nu va fi peste tine, deşi oricare vrea,
Deşi tu în secret, fiindcă nimeni nu te vede, ca inimă ai căciula lui Iancu
Urcând Feleacul şi spre ea ca sânge pleacă doar amintirea noastră de el.

Apără, Dumnezeule, poporul român, el e un piron bătut în pâine
Să se hrănească cu durere, el e o sângerarea care nu se vaită şi
Un liman al tău când nu mai poţi. Vâsleşte suflând, salvează-te făcând şi numind,
Răsuflă mângâind şi apoi continuă să fii privind.
Poporul acesta se roagă şi-n marea tăcere e dispus, cu limba,
Cu lobii creierului să îşi facă cruce, cu devierea aortelor
Şi cu cârligul cu care în moarte l-ai tras.
El tace şi refuză să respire atunci când nu poţi respira,
Să nu ia aerul tău, se plimbă cu tine pe lama cuţitului
Ca pe-o alee împădurită cu spaimă. Apără, Doamne, poporul român
Şi fă-l şi foamete şi pâine, fă-l şi lumină şi dispreţ,
Dar înainte de toate nu îl fă, Doamne, citeţ, lasă-l să-şi taie cărare
Singur prin sensuri, dar cu degetul tău, fiindcă dacă el merge
Înseamnă că e plimbându-se pe hărţi degetul tău.

Apără, Doamne, poporul român, apără-l lovindu-l
Nu cu pietre ci cu grâne ele însele flâmânde de ce ar putea fi,
Bate-l ca pe cei săraci cu grâu, cum ai da-n femeile uşoare.
Bate-l cu bunătate şi cu iertare până îi ninge din vânătăi.

Poporului român îi ninge din vânătăi, Doamne,
Şi ies copiii cu sănii din oase uşoare de asin întors,
Cu sănii din oase uşoare de porumbi, cu sănii zdravene cu
Hăţuri din cozi de fete tunse că poftim.
Ah, Dumnezeule, poporul român e ca şi cum ai bea
Şi ţi-ai turna în cap o găleată de apă-n pustie
Şi ea, curgând pe tine, ar vorbi, ar vorbi, ar vorbi.
Şi tot în ea ar face unde, mereu şi mereu în formă de talpă.

Să plouă cu grâu pe fuga lui în asudare, pe fuga lui căutându-te, Doamne,
Şi să se teamă că va înverzi şi se va usca şi nu te va găsi până când
Cineva se va fi săturat, până când cineva va fi-n măreaţa mulţumire.
Dumnezeule, ia cu tine poporul român în seninătate, acolo unde nervii
Nu se încordează nicicând decât ca să nu se atrofieze,
Ca o uşă deschisă doar cât zid sau perete să nu se simtă.

Inimi sădite zemos îşi adună, îşi pune şapca în drum cerşind găuri de cui,
Poporul român ar lua ciuruirea pe cruce dacă i-ai cere-o, Doamne,
Ar sângera pe patul morţii creastă de cocoş, pentru încă o dimineaţă,
Ar jindui să alerge din index în index al punctului de lume,
S-ar face preş la oricare uşă, dar s-ar vrea cu tine mereu,
S-ar vrea şi rană şi făptaş, dar şi iertare, şi pâine, peste foame,
Dar şi sare. S-ar vrea grota lui Lazăr vorbind ca ţăcănitul telegrafului, Doamne!
Poate paraliza muţenia, se pot opri frunzele din cădere,
Tu, Doamne Dumnezeule, apără poporul român
Şi fă-i un drum şi dă-i busolă. Drumului, Doamne, dă-i busolă!

Calcă pe negi ca pe pietre de râu ca să ajungi pe celălalt mal,
Bătrânii la riduri îţi cântă slava ca la harfe şi sunetele ies scâncete de copii.
Cum, Doamne, să nu ai grijă de români? Cum, Doamne?
Iartă acest popor şi şi îmbracă-i tălpile în obiele de rost şi lumină
Ca să nu degere de întrebări. Ca să nu îl ardă frigul maxim al stărilor
De plante de apoi. Lasă-l să-ţi bea din pori vinul, să se hrănească
Cu pieliţa ta de pe creier, albastră. Fă-l curat şi mucenic, poartă-l pe fiecare bărbat
În nevasta lui chilie unde ruga albă curge, s-o auzi, cu debit de normalitate şi adie.

Braţele lui să nu rămână goale, întinde-ţi mâinile spre acest popor
Şi ia-i vinovăţia cum ai elibera fluturii încâlciţi în flori.
Vorbe de silex, dure, nu-ţi spun, gesturi nu îţi arăt nici de osândă, nici de îndurerare,
Dar ma cojesc de pe sufletul meu ca de pe trup o sare, poate, Doamne, ies
Din fundul Mării Moarte ca un testament ce-a prins picioare
Al spinului ce prin trufie-i carte!

Din vremi voievodale, din antici perciuni coboară-te azi peste noi
Şi fă numai drumul gări-biserici, Doamne, să vezi cum aşteptarea-n ele
E mai sacră şi în gări simţim mai tare iar în biserici sunt doar fumuri,
De la trenurile, poate, către tare. Poporul român e singur, fii cu el,
Rupe-i din carnea ta şi bubele lui de Iov, fă-le, te rog, fose de liber arbitru
În toate cele patru acte ale sale, în toate cele patru puncte cardinale.

Ce mare ninsoare e, Doamne, uitarea! Ne priponim în gene în faţa ta
Şi urlăm doar între buze şi gingii, să nu ne-auzi, dar ne-au ajuns
Striaţiile de pe creier cute ale paturilor spitalelor de arşi, de duşi, de nenumiţi.
Noi suntem poporul român, Doamne, noi suntem faza lungă a acestui fum de ţigară
Şi ridicarea duhului rouei la cer, a toporului şi a lingurilor de lemn pentru hrană
Pe care ne-am altoit degetele sorbindu-te din miezul soarelui când apunea.

Venele noastre ca nişte macazuri spre Alba Iulia se mută,
Sângele îşi taie făgaş prin răspăr, prin răspântii de reci bolovani.
Moldova, Ardealul şi Ţara Românească sunt cele trei degete cu care
Poporul român işi face cruce, trei degete cu care-a mângâiat,
Trei degete care nu au copită, ci numai pori din pielea celuilalt,
Sădiţi să devină fereastra cioplită.

Apără, Dumnezeule, poporul român şi taie-ţi lacrima în patru
Să fie inimă mereu şi mereu. Apără poporul român!
Lasă-l să te slujească, egalule, şi slujeşte-l!
Pe plutele inimii şi ale apei facerii saci cu grâne cărăm pentru
Foamea izbăvirii în devenire, pentru psalmodia cărnii-mbătrânind.
Bat clopote întoarse, ceaunele flămânzilor de ţară,
Bat clopote întoarse, bat clopote de cutremură magii,
Cristelniţa lui Eminescu bate-ntoarsă în catedrala Albei
Şi din ea se-aude o mână cum scrie, un trup cum creşte,
Un dangăt cum se face secol şi-ncetineşte
De parcă ar urca pe-o predestinare în spate cu o cruce mare!



Darie Ducan

Alba Iulia,1 Decembrie 2008

6 comentarii:

Anonim spunea...

Excepţional poem, Darie. E o viziune unică, nemaiîntâlnită. Unică şi plină de culoare.

nina spunea...

Darie, e halucinant poemul si uriesesc! Te admir extraordinar!

antonia rusu spunea...

Imaginea cu clopotnita lui Eminescu care bate in catedrala Albei e absolut geniala!

antonia rusu spunea...

cristelnita lui Eminescu, scuze

andreea m. spunea...

Hmmm, ce tareeeeeeee!

Anonim spunea...

Darie Ducan e un om care nu rateaza nimic. Nu am vazut atata ambitie la un om,dar nici atata talent!