vineri, 12 decembrie 2008

Iarba postfân

Există în acest Bucureşti metodic şi bombonagiu o fată într-adevăr frumoasă, subţire ca o plantă blondă cu sevele-n afară. Atunci când păşeşte franţuzeşte şi ultrasexual, ultramuzical, parcă împinge o firimitură de pâine ce i-a mai rămas din cina de taină cu mine, petrecută pe o noptieră. Nu ar prăpădi-o pentru că s-ar putea să îi ţină de foame cândva. Nu ar mânca-o pentru că mai vrea măcar amintirea mea.

Ea trece pe străzi discretă şi serafică. În sânii ei îi spuneam cândva că se usucă fânul. Azi doar greierii bătrâni au mai rămas. Din minusurile cauzate de lipsa mea ea şi-a făcut pantofi. Femeile frumoase, când sunt triste, renunţă la pantofii cu toc spre a-şi adânci tristeţea.

Împinge firimitura aceea şi îşi mai odihneşte degetele scriind o poezie extrem de frumoasă. Nu a luat tacâmuri de la acea cină, nici şervetul, a luat doar o firimitură de pâine. Îi caută senzuală, naivă şi aeriană lanul de baştină, dar îl caută printre uzine şi fabrici.

Trece pe străzi cu ochii ei vinovat de albaştri, ca o plantă, cu o aură incertă, crede că dacă rostogoleşte acea firimitură se face bulgăre de zăpadă ca să mă înfrigureze. Nu poate, nu mai poate. În sânii ei nu mai miroase a fân urbanizat aproape deloc. Acolo şi laptele va fi o ducă.

Am pe o tavă nespălate nişte pahare dintr-o seară târzie de delir poetic şi subtil, al ei, al meu. E ceva timp de atunci dar pe paharul din care a băut îi aud gura bârfindu-mă în târgul de furci, ea, afânata mea aeriană. Şi ea întredeschisă spune. Spune fiindcă regretă.

A devenit un biet răspândac, nu folosesc termenul clasic pentru că i-aş spori aura, a devenit agentul propriei ei tristeţi. Împinge firimitura pentru ea necontând că eu am ars cât toate cuptoarele de pâine ale unei lumi de flămânzi. Împinge firimitura...


Darie Ducan

Niciun comentariu: