marți, 23 decembrie 2008

Comerţ cu sufletele noastre

Lumea noastră modernă şi ultratehnicizată îşi pierde şi ultima brumă de bunsimţ pe care nu i-a cotropit-o încă nimic. Dorinţa de bani şi graba trec peste orice sanctuare minime ale firii, tocim creiere ca pe pragurile de case fără să ne pese, numai ca noi să ieşim sau să intrăm undeva. O perpetuă stare incendiară, un temperament latin globalizat şi, culmea, devenit el însuşi barbar îşi aruncă tunica peste minima noastră existenţă pe atât simbolică pe cât şi faptică. Suntem Cezarii înjunghiaţi de Brutuşii simplificării şi superficializării noastre. Uneori, de atâta hămesire şi neajungere cred că ar trebui să ne naştem numai burţi, sexe şi rect. Am sintetiza tot calabalâcul metabolic şi financiar şi trupesc. Până şi metafizic. Ideea de drum şi prin ascendenţa ei digestivă ne-ar insinua o minimă doză de metafizică.

Nu demult am văzut prin noroaiele de dinaintea Crăciunului( oare de ce ninge la noi cu noroi?)o revistă sectantă aruncată.Pe prima pagină a ei era Iisus. Înainte cu câteva zile de Crăciun!!! Nici măcar de jenă nu trebuia aruncată, nu din civilizaţie, asta nu se mai aşteaptă la noi, dar măcar pentru că Iisus era pe coperta întâi a ei. Nici măcar instinctul creştin nu a mai împiedicat acea mână să arunce pe jos revista, ca pe orice material publicitar. Nu discutăm faptul că religia a ajuns marketing, acesta e deja un dureros clişeu, dar măcar jena individuală e de pretins, dacă marii maşinării a epocii arginţilor e imposibil să i te opui. De fapt dacă omul a putut trăda şi Iisus a ajuns să fie răstignit ne mai poate mira un gest mărunt în fond de trădare inconştientă. Parcă acelui om, nevăzut, i s-a mutat în buzunar, din neant, unul dintre cei treizeci de arginţi ai lui Iuda. Zdrăngănirea lui îmi pare că i-a ţinut de puls tot drumul de atunci încolo.

Un gest asemănător văd repetându-se an de an de 1 Decembrie la Alba Iulia, unde lumea calcă precum o turmă de batali peste steagurile tricolore realizate artizanal, din hârtie, aruncate sau pierdute. Trec ca turmele, precum ciurdele fără ca măcar să le ia discret din calea lor sau să le ocolească. Ce contează că unii chiar au murit pentru acel steag, cu toată raniţa lui de dureri, hăituiri şi nerecunoaşteri prin istorie. Indiferenţa, incultura şi lipsa de reacţie la gesturile astea frizează prostia şi creşterea unei clase în ierarhia socială, aceea a cărămizilor. Cărămizile nu se emoţionează la o rugăciune, nici la cuvântul mamă, ci numai la ciocan. Unii oameni merită mariaje cu câte un ciocan! Comerţul cu sufletele noastre se petrece oricum, dar măcar să luăm act de asta, să ştim că preacurvim sentimentele cele mai pure şi să avem minima jenă, măcar să nu rămânem senini când înnorăm pe alţii...

Darie Ducan

Un comentariu:

cristina spunea...

Ce instinct creștin, Darie? Ce-i aia? :)