vineri, 14 noiembrie 2008

Tren de plăcere -o poveste reală -

Mă aflu acasă, unde scriu cele pătimite cu o zi în urmă. Urc în după-amiaza zilei de ieri într-un rapid categoria "melc" ce avea să mă aducă acasă. E ora 16.45 şi e încă ziuă afară. Frigul scoate toate căldurile din tine, peronul Gării de Nord e ca un trup de târfă uzat de tocuri şi roţi de valize. Urc, îmi caut locul, mă aranjez, mă instalez, îmi scot un teanc de de-ale ochiului şi încep să citesc.

Răsfoiesc multe reviste cu o suficienţă înţeleasă, citesc din cărţi pasaje cu o severitate de stilist exclusivist, mai beau apă, mai fac remarci celorlalţi oameni din compartiment. Nimic neobişnuit, drum normal, aproape seară! La Sinaia când ajungem e deja întuneric, oameni coboară, oameni urcă. În faţa mea urcă o fată splendidă, blondă, pare mai mare puţin ca mine. Se apucă, precum Venus ar sparge seminţe şi ar bea bere la meciurile de fotbal, să mănânce biscuiţi. Banal, trist. Dar tot frumoasă e! Trenul aleargă ca un jet de hormoni care irigă creierul!

La un moment dat fata începe să vorbească la telefonul mobil. După ce aud, trebuie că era unguroaică. Vorbeşte ce vorbeşte, vorbeşte şi vorbeşte, apoi renunţă la telefon şi, când el continuă să sune, dă ton de ocupat. Dar văd că se uită galeş la mine, îmi bate apropouri calde. Gesturi cu ochiul, priviri prelungi cu capul dat pe spate. Foarte şarmantă, păcat că era unguroaică! Dar nici măcar ăsta nu era un păcat.

Lumea se foieşte în compartiment, tuşeşte şi citeşte, de parcă chiar cu tusea ar răsfoi paginile cărţilor, eu sunt bonom şi împart tuturora cărţi şi reviste, pentru moment. Ies pe culoar la aer curat, culoarul e gol-goluţ, şi mă trag la o parte din calea vreunui posibil trecător. Ea vine lângă mine, mă atinge pe piept şi îşi încolăceşte mâna pe după capul meu uimit de îndrăzneală. Cu una- cu două mă sărută arzător şi tare. Hâ?! Cum?!

Da, mă sărută, apoi mă mângâie pasional de îmi era ruşine că ar putea să vină cineva pe acel coridor de tren semiobscur. Sunt prea uimit ca să reacţionez cumva. Nu îmi vine să cred că te poţi trezi sărutat de o fată splendidă ca ea fără ca măcar să-i arunci o privire de interes, fără măcar să intri în dialog cu ea, ca să nu mai vorbim de preludiu. Ea, se pare, a trecut direct la ...epitaf. Mă mai sărută o dată, adânc şi ca o fată cu experienţă, totuşi, nu vulgar, apoi îşi vâră mâna în locuri cu sens unic ale trupului meu, da, ajungând la Braşov, sare să îşi ia bagajele , merge în celălalt compartiment iar pe geam o văd coborând în frumosul oraş în care descălecă, Brasso!

Mă întreb apoi tot drumul, trist fiindcă din Braşov au urcat nişte ţigani gălăgioşi şi, aş spune sălbatici, dacă nu ar fi pleonasm, din ce motiv a făcut asta? Dar eu nu m-am opus, deşi puteam, deşi ar fi trebuit! Citind revista de umor Plai cu boi, a lui Mircea Dinescu, îmi cade fisa, strig Evrika! Ea fiind unguroaică, nu de la noi, ci din Ungaria ei şi neştiind o boabă româneşte, citise pe coperţile revistei de satiră "PLAI cu BOI" Pe copertă doar Plai boi se vede clar, mare şi răspicat, iar cuvântul de legătură "cu" e mic, mic, mic. Fata asta credea, cu toată pornirea ei sexuală că eu citesc Playboy! Şi... avea poftă! Văzând că "şi eu am" şi-a zis action!

După acest episod m-am convins că ordinul stilistic dă naştere la multe în limba română, mai ales dacă el e citit de străini, că jocurile de cuvinte, calambururile, calchierile umoristice pot avea un sens dincolo de moment, că sintagmele intenţionate pot naşte monştri blonzi şi superbi care să sară pe tine. Voi mai citi revista asta care, pe lângă că e cu lipici, e şi foarte bine scrisă. Vă recomand să faceţi la fel!

Darie Ducan

2 comentarii:

Anonim spunea...

ha...ce tare...vreau si io

Kittutza spunea...

Foarte tare asta!