luni, 8 septembrie 2008

Telefon în marea iarnă



Telefon în marea iarnă
Pentru A.

În iarna mare, în iarna mare a mea
aştept tot ce poate fi mai rău,
aştept o ţipenie de om,
dar simt o avalanşă de telefoane trântite în furcă.

Cum se face că vine iarna cum nu ne vorbim?
Cum se face că din tăcerile noastre ninge abrupt
şi până respectăm pauza dată de virgule
se depune şi se face omăt până la grindă?
Cum îţi explici că se aud pe planetă toate telefoanele închise deodată-n nas,în furcile lor de aşteptare, în iarna mare?

Capacele se învârtesc în filete nesigur şi retoric,
din direcţia din care bate crivăţul,
negii se taie pe mâini în patru şi cel mai laş
înclină spre nord, să ştie iarna unde să meargă.

Mi-ai trântit telefonul, s-a auzit ca o armă descărcându-se,
ţi-am trântit telefonul, s-a auzit ca o lebădă afumându-se.
Toate telefoanele au căzut deodată în furci, pe planetă,
S-a auzit ton de închis ca un madrigal de ambulanţe
viermuind sub bagheta timpanului meu făcut sul.

În iarna mare ce poţi să crezi?
în iarna mare ce poţi să aştepţi?
Toate aceste cabluri de telefon prin care alergau cândva cuvintele,
azi nici măcar ecoul lor înapoi - sunt nişte intestine subţiri
sau nişte intestine groase prin care circulă hrana.

Să le păstrăm în abdomenul unei lumi cârpite, dar cusute
cu linii de dialog, chiar şi acolo unde nu e replică, da,
chiar şi acolo unde acului cu care a fost cusută i se scurge timpanul afară
ca o cârpă ce nu mai suportă podeaua, şmotrul stelar şi divin
al înjosirii prin iubire.

Să păstrăm aceste legături unde mai e conservat ecoul,
lipit de pereţi, de maţe, din ecou vom putea reface cuvintele invers, după cum după plecare reconstitui venirea, ca să nu fii singur, măcar amintirea ei să o mai ai.

Cântece cu zece guri de iarnă se cântă, calfele şi zidarii cântă lângă orice zid,
Ana şi pruncul cântă şi ei, 12 să fie. Numai zăpadă iese din guri, de parcă ar vorbi omăt, de parcă un cor de alb rece ar ieşi, de parcă orice ne-am spune
şi noi s-ar putea face bulgări, de parcă am naşte oameni de zăpadă,
un popor paralel nouă, în care ne-am putea retrage după înfrigurarea totală.

Iarna mare nu ne dă altă şansă. Telefoanele se storc de vorbe ca prosoapele,
receptoarele se apasă adânc în furci, de parcă ar avea spinări şi vârste mari în cârcă. Auzi? Tocmai li s-a mişcat o vertebră, tocmai alta ca replică a pocnit.

Din telefon în curând vor pleca coaste ca să ţină carnaţia fostei vorbe, să ţină carnaţia pentru viermii actuali, hrană şi lor...
Se simte iluzia vâslind sub cenuşă, dar şi realitatea încuviinţând cu ea,
astfel că nu se mai ştie dacă nu chiar berzele ne împart chiflele de mort la
ieşirea din cimitire, temporară ieşire.

Toate telefoanele trântite iscă iarna, în guri cresc păianjeni mari, pânză mare, ca zăpada, răsucite linişti albe, filigran de măduvă alungată cu pietre.
Tu mi-ai făcut iarnă, eu ţi-am făcut iarnă, nu încăpem in acelaşi calendar,
Vino tu numai în anii bisecţi, eu sunt iarna mare cea pentru care toată zăpada e prea puţină, toată sarea nu-i de ajuns, pentru care au înnebunit nervii ochilor văzând numai alb.

Mai jos de flegmă nu se poate săpa, mai adânc de iarna ce sunt nu se poate trece,
închide telefonul şi lasă-l să facă crengi, lasă-l neridicat mii de ani, până uită rostul lui, lasă-l ca pe un craniu căruia maxilarul nu i-a mai fost mişcat, din găurile difuzoarelor vor ieşi, întoarse din drum cuiele lui Cristos, ca şi când acolo au fost bătute şi au privit îndărăt până şi-au scos ochii prin ceafa ciocanului.

Lasă-mi iarna doar mie, am oricum calendare doar cu viscol, dunga vieţii din palma mea a fost lăsată, desigur, de o sanie plină şi grea cu toată măduva receptoarelor de telefoane închise sau la care nu s-a răspuns.


Apasă telefonul în furcă fără reţineri, cum zăpada adunată-n streşini apasă pe casă, cum zodiile ne strivesc frunţile de mici cu toată puterea unei ştanţe de bani oprite la al treizecilea mereu, mereu şi mereu.

Lasă-mă-n sămânţa mea de tristeţe până va îmbătrâni, aşază toate telefoanele-n furci, fă cea mai mare iarnă din lume, în peşteri, în roţi, în sanctuare, sub poduri, în pieile săracilor şi în marsupiile animalelor, în frunze şi regnuri.
Pune-mi ultimul telefon în furcă, eu pun receptorul meu atât de jos cum nu se poate, direct în furca trompelor tale uterine, ca să poată suna ocupat mereu, în marea iarnă.

Să poată suna ocupat mereu şi mereu, până etcetera va fi verb de mişcare.

Darie Ducan

_________________________________________________

:Darie Ducan văzut de Radu Ionaşiu, 2006, cărbune

6 comentarii:

Anonim spunea...

Excelent poem!

alexandra dolfi spunea...

Da,foarte bun poemul si foarte complex. Imi place foarte mult metafora cu telefonul trantit in furca

anca spunea...

E trăsnet poemul. Te ador.

Gligor Corkenistorter spunea...

Iar ai scris poezii?!? DE ce? Oribil, grotesc! Bai nene, apuca-te de cantat la flaut sau la fluier, iti garantez ca-n trei ani o sa ajungi sa intelegi si tu ceea ce canti. Asta e o tristete, nu-i poezie.

antonia rusu spunea...

gLiGORAS,
Esti un mare dobitoc. Mi-e mila de frustrarile tale. Mai pune mana pe-o femeie, bai loaza, bai. Si pe-o carte uneori!

Darie,
poezia e excepţională si ff complexa.

ER!N spunea...

A cunoaşte, a iubi...A cunoaşte-nseamnă iarnă...A cunoaşte singurătatea înseamnă iarnă, ninsoare de gânduri nenăscute prin grai. Prea mult sânge curge, la tăierea negilor de pe mâini, negi care, din excrescenţe se fac, într-un fel, oameni. Nu-mi explic cum se afumă lebedele cu sonor; ultimul cânt, poate, mai piere în fum, probabil înăbuşit de tonul de închis ca un madrigal de ambulanţe (fie vorba-ntre noi, plecate să salveze tăcerea). Timpan dirijor? Ciudată viziune, la fel ca aceea a lumii antropomorfe (care merită un portret suprarealist). Show-ul poetic de-abia după asta urmează, superb şi abject.