sâmbătă, 13 septembrie 2008

Scenă în doi

(Cei doi se sărută arzător)

-Ce bine săruţi!
-Da? Aşa ţi se pare?
-Da. Simţeam că vâsleam.
-Şi eu. Şi eu simţeam că vâsleam. Cu o vâslă udă.
-Vâsleam să ne salvăm. Eram pe o barcă de salvare a Titanicului.
-Nu ştiu dacă era Titanicul, nu cred.
-De ce, vâslele erau foarte lungi?! Aşa erau la începutul secolului trecut la bărci,lungi!
-Da, erau lungi, dar păreau mai automate, părea salvarea nu disperată, ci vitală de-a dreptul.
-Deci erau lungi?
-Da, foarte.
-Până unde mi-ai ajuns cu limba?
-Până în plămâni, şi i-am curăţat ca un sărăntoc ce linge oala.
-Şi ce ai găsit în ei?
-Aer. Aer dulce. Aer din 1985.
-??? De ce?
-Aer de la naşterea ta. Şi atunci, brusc în vârful limbii doi muguri gustativi şi-au luat rol de nări şi şi-au zis să-l miroasă!
-Şi cum e aerul din 85?
-E tare, e gri, între o coadă la carne şi una la ouă. E ca aerul stârnit de fluturarea unei mâini de dictator.
-Sigur aşa ai simţit?
-Da, dar ştii ce m-a excitat?
-Nu.
-Faptul că erai încă de atunci predestinată ca să fii a mea.
-De unde ştii?
-Păi am ajuns cu limba în plămânii tăi, am luat-o pe calea aerului şi aerul tău din ei seamănă cu aerul din plămânii mei, nu? Că doar şi tu mi l-ai gustat!
-Să ştii că seamănă. Dar după ce ţi-ai dat seama?
-Ne-am născut cam în aceiaşi ani, la distanţă de câţiva, dar mi-am dat seama după felul cum zburau păsările atunci şi cum ondulau aerul. După cum a rămas ondulat în sacii noştri pulmonari. Ne potrivim la vâslire. Îţi mişti limba al naibii de bine.
-Şi tu la fel! Şi ce ai mai simţit? Pe calea mâncării nu ai luat-o?
-Ba da. Până în stomac. A fost groaznic pentru că ţi-am simţit arsura, arsurile, cu pojghiţa pe care o lasă orice arsură.
-Ce arsură?
-Arsura, golul din stomac pe care ţi l-au făcut ceilalţi părăsindu-te.
-Ai văzut ce amar e?
-Da, am simţit,dar să vezi, în cerul gurii tale era senin, foarte senin.
-Sigur nu era nici măcar o ploaie de vară?
-Nu! Nimic.
-Mai vâslim?
-Stai să-ţi spun. Eu cu limba ţi-am zugrăvit fiecare particulă înterioară, mă simţeam ca Michelangelo în Capela Sixtină înainte de lucrări. Le şi vedeam gata. Amin.
-La un moment dat am vâslit mai mult, se iscase o furtună în larg şi...
-Dar ce faci, nu mă săruţi? Mai vreau, mai vreau! Mai e puţin până la mal. Vrei să ne înecăm?
-Totul e ce consideri a fi mal. Consideră a ne fi mal dunga zării, linia de orizont şi te voi săruta până eşuăm pe ţărm.
-Niciodată.
-Totdeauna.

( O sărută etern, arzător.)


Darie Ducan

Niciun comentariu: