miercuri, 3 septembrie 2008

Dumnezeu fără mimică

Dumnezeu a ajuns brusc pe pământul gol. Ca paraşutat din lună, precum căzut dintr-un ideal. S-a şters de praf pe haina largă şi din fibră dură, din cânepă sau rafie.

Şi-a adunat valiza de unde se împrăştiase, a zgâlţâit-o bine, s-a ridicat şi şi-a zis să facă doi paşi să vadă cine e pe această planetă.

Mergea prin praf târându-şi valiza. Tot era bine dacă ajungeam într-o gară, şi-a spus!Tot era bine pentru că acolo tot vine cineva, din toată plecarea, măcar din rămânerea-n urmă, măcar din uitarea-napoi!

Nu era nimeni pe pământ, nici chipuri, nici plante, nici animale, nicidecum oameni. Nici măcar apă să picure de undeva, ca o speranţă de viaţă. Nimic, nimic, era pustiu ca într-o gară după părăsirea lumii. Era ca o plecare în care şi batista terminase să fâlfâie. Pustiu. Nu era cine să-i spună o vorbă bună, nu era cine să-i ia bagajele şi să-i dea un pahar de apă.

Mergea Dumnezeu trist şi singur, cu bagajul său sărac din lemn prost şi cam descleiat, ca o geantă de armată, ca un milog, ca un borfaş şi nici măcar nu se mai mira că se-ntâmplă şi că vede toate astea.

Era praf şi bătea totuşi vântul. Pielea feţei îi era întinsă. Dumnezeu nu mai avea mimică, nu dădea de bănuit duminici şi se resemnase cu toate cele ale lumii.


A mai înaintat puţin în pustiul fără de sfârşit, fără de ecou şi de viaţă, în aridul lumii rămase şi, întâmplător, a privit jos. Era un os. L-a ridicat şi l-a privit fără să schiţeze vreun gest. Era o coastă. Şi-a zis în gând: au plecat şi el şi ea iar ea şi-a aruncat coasta să nu-i fie datoare nici cu atât. Şi-a aruncat-o-n spate şi s-au dus, fiecare-n direcţii opuse.

Dumnezeu a continuat să umble cu faţa împietrită, Dumnezeu a continuat să umble fără mimică pe pământul gol până când s-a tocit tot, ca un creion cu care scrii, pâna a devenit el însuşi praf. Şi coasta îi ţinea de ghilimele.

Darie Ducan

4 comentarii:

popescu spunea...

Blogul asta e din ce in ce mai plictisitor. Unde ai disparut, liv? Comentariile tale il faceau mai interesant. Cred ca o sa abandonez acest blog, e atat de insipid incat nimic nu ma mai poate atrage la el, acum ca au disparut comentatorii inteligenti.

cristinutza spunea...

Imi place povestirea ta,imaginea a ceea ce a fost pe pamant, mereu a trecutului, sub ochii lui Dumnezeu. Frumos,Darie.

Lulu spunea...

Cred ca nu va mai trece mult si imaginea asta va fi prezenta pe pamant. Iti urez spor la munca si sper sa-ti fie apreciata la adevaratul ei nivel!

ER!N spunea...

...şi popescu, fără blog. Gândeam, o dată, că toţi scriitorii care-l răstignesc pe Dumnezeu pe garduri şi care-l trimit să pătimească din nou ajung celebri. Aveam dreptate, numai că se îneacă în propria poleială şi nu mai văd lumina de dincolo de ei.