vineri, 5 septembrie 2008

Despre condiţia poetului şi a poeziei

Nu se aşteaptă nimeni ca poeţii să fie moşieri ca Mircea Dinescu, dar nici să moară de foame şi să fie consideraţi de cetate nişte paraziţi în loc să fie profeţii ei suavi, cântăreţii ei de mai bine.

Cărţile de poezie apar în tiraje mai mici decât dinţii în gură, se distribuie prost.Acestea sunt lucruri ştiute, dar mă străbate un gând, o tristeţe că nu pot face nimic, decât să scriu cât pot eu de bine. Librarii, ca nişte burtoşi cu scobitoarea-n gură refuză poezia pe motiv că nu se vinde.

Poezia, din regina literaturii, a ajuns astăzi ciumata ei, fugărită din cetate, din librării ea se retrage în spaţiile pentru degustători. În loc de un Cabernet bun, lumea e tâmpită cu poşircă de tot felul, poşircă mediatică, uşor vizibilă în cântece tâmpite pe texte proaste şi frivole. Şi frivolitatea are frumuseţea ei, dar într-o mahala a poeziei lui Miron Radu Paraschivescu sau a argoticelor lui Nichita Stănescu, nu oriunde. Cine mai are nevoie de poezie? Altădată poetul nu se zvârcolea de ruşine că îl ţine editura în spate, ci editura trăia pe umerii lui. Azi nu se întâmplă aşa nici la cele mai apreciate edituri, nimic de bine, tot ce se publică la capitolul poezie e în pierdere.

Capitalismul nostru total apoetic, dar atât de poetic în foaie e duplicitar ca o femeie care înşală. Dar nici în regimul precedent, căruia nu mă fac apologet, nu se trăia chiar ca după bestseller-uri după poezie. Dar, cu toată cenzura, un poet putea trăia bine din ce scria, dacă scria. Şi nu mă refer aici la compromisuri politice. Iată că un regim obtuz şi ilegitim preţuia poezia mai mult decât regimurile noastre cu care suntem de acord şi pe care le iubim, cele libere.

Poezia e astăzi textul care se introduce într-o revistă literară ca să se umple pagina, să nu se dea albă la tipar, nu se pleacă de la ea , ci se ajunge la ea, ca un autostopist care strigă de pe marginea şoselei: luaţi-mă şi pe mine! Asta dacă nu chiar sare în faţa maşinii. Cam asta e poezia azi, cocoaşa financiară a editurilor, pietroiul agăţat de gâtul lor. Asta a ajuns sufletul nostru curvit şi aruncat pe foaie ca o fată de plăceri pe un pat de hotel de mâna a treia. Asta a ajuns sufletul nostru, bietul, care ar trebui să fie ţinut în puf.

Poezia are o şansă în internet, aici nu costă nimic şi un text are sute de lecturi într-o zi. Lumea nu mai dă bani pe poezie, e uşor să iei hrană pentru suflet gratis, ca şi când ai jefui un supermarket. Dar eu fac parte, totuşi, dintre poeţii care nu ar trebui să se plângă. Sunt mari poeţi care au tiraje ruşinoase, cărora cărţile nu li se distribuie fie din mintea îngustă, râioasă şi plină de rahat a librarilor, fie din sabotajul editurilor mari care vor monopol şi care, prin politica lor(bine ar fi dacă ar fi editorială doar!) le refuză publicarea.

Uniunea Scriitorilor, stimata instituţie de câtva timp centenară, înfrumuseţată peste noapte, dar căreia i se dărâmă clădirile sub fardul mov apăsat, evident nu are ce să facă. Ridică din umeri. Clădirea ei ridică din ciotorne! Da, România e o ţară vestită-n Orient prin asta. Şi, desigur,plină de humor. Cândva, un poetaş de tristă amintire, care scuturat de ideologie rămâne fără nimic, scrisese o broşurică numită " Putrefacţia poeziei" Tare mi-e teamă că trăim o putrefacţie a societăţii, a cărei descompunere se aude prin autosuficienţa cititorului, prin lipsa dependenţei minime de poezie. Dacă societatea va putrezi, poezia se va înrăi şi va putrezi fără a muri. Va rămâne doar instinct.

De poezie e nevoie. Dovadă e faptul că deşi sistemul de distribuţie e la pământ, ea şi-a tăiat albie prin internet, unde, tinerii o citesc, dar o şi corcesc în cel mai bestial mod. Dar o şi fac divină de multe ori. Şi nu doar tinerii. Cu toate greutăţile, cu toate violurile şi avorturile pe care le suportă, mai multe decât naşterile frumoase, poezia supravieţuieşte şi chiar dacă nu ar fi moaşe, editurile, ea ar naşte singură în câmp, ca în romanele ţărăneşti, frumoase până la a ne fi repere.

Darie Ducan

4 comentarii:

amallia spunea...

Tare frumos mai scrii, că mi-e şi ciudă pe tine. De asta nici nu se publică poezie, cred. Se ridică cineva cu talent, scrie dumnezeieşte, ce facem cu el? Păi şapte îl urăsc pentru că scrie mai frumos decât ei (şi uite e şi tânăr, ce neobrăzare, ia să îl pocnim puţin în cap), cinci spun că nici vorbă, n-are nici un talent, trei parcă ar face ceva pentru el dar îşi amintesc că au treburi mai importante. Dacă poetul e norocos, dar extraordinar de norocos, poate cineva va risca pentru el, să îl ducă de pe taste pe raftul librăriei.

amallia spunea...

La librărie începe, evident, drama. A doua jumătate a ei de fapt, mai mare decât prima. Cine citeşte? Lovit în cap, în burtă şi în portofel de damful capitalismului, omul aleargă, nu are timp de visare, de meditaţie, de respiraţie... El gâfâie, adună, socoteşte, înjură, râde şi pleacă. Venise la librărie numai să-i cumpere lui ăla micu un caiet cu pătrăţele...

Darie Ducan spunea...

Amallia,

Mare dreptate ai. Aşa e. Un caiet cu patratele, un caiet cu gratii, puşcăriaşi în puţinătate!


Te mai aştept!

alexandra dolfi spunea...

Parerea mea este ca intreaga lume a poeziei romanesti e o mare iluzie... o lume plina de orgolii in care majoritatea poetilor cu adevarat buni sunt lasati la margine