marți, 12 august 2008

Străinătatea de acasă

-mărturii de călător-

Nu se întâmplă des să ne simţim străini acasă, dar de câte ori se întâmplă, parcă am invoca Doina lui Eminescu sau măcar părţi din ea care s-ar potrivi zilei de azi. De multe ori vara se întâmplă să ajung în frumoasa zonă a Sovatei, zonă, după cum se ştie în care etnicii maghiari sunt majoritari, teritoriul rămânând, „totuşi” al României. Există în această zonă o atitudine cunoscută mie mai demult, dar cu atât mai intolerabilă cu cât trece timpul, românii sunt cam nepoftiţi, celor care vorbesc româneşte, la magazine, în restaurante, în pieţe li se serveşte totul cu o răceală mecanică şi inumană. De ce? Fireşte, fiindcă sunt români. Anumită parte a maghiarimii, iredentistă, consideră această parte de ţară gubernia lor şi noi, valahii nesimţiţi le-am încălcat teritoriul. Să fii servit rece dacă ai curajul să ceri o cafea în limba ta, în ţara ta, uneori să ţi ceară un preţ mai mare, dacă te aventurezi să comanzi ceva mai din spatele raftului, unde nu e afişat preţul e de netolerat. Să se răstească vânzătoarea la tine e, iarăşi inacceptabil, sau să te corecteze că preţurile sunt în lei noi şi nu lei vechi, deci nu forinţi! Nu prea sunt înghiţiţi românii, aşa e, nimeni nu poate simpatiza pe toată lumea, dar nici antipatia totală, ca să nu spun ura nu e o noţiune raportabilă la etnie. Ce ar mai fi urmat să scrie pe plăcuţele de atenţionare? „Înterzise: filmarea, fotografierea, fumatul şi românii!”??? Acesta e un singur episod numai din turismul amar al acestei ţări, amar ca mierea când se-mpute. Dacă ai şi insistenţa să pui întrebări în magazinele de suveniruri, obligi vânzătoarele să fie amabile, ceea ce, desigur, nu vor, ba mai le şi pică foarte greu la stomac. Noi, românii, la noi în ţară, picăm foarte greu la stomac în zona Sovatei. Ce păcat că şi bicarbonatul din zonă e tot „made in Romania”! Trist şi umilit prin gesturi simple făcute de nişte biete vânzătoare care nu au nimic de a face cu frumuseţea generală a poporului maghiar, ci reprezintă uscături ale acestuia, am insistat să cred că sunt în ţară la mine şi am refuzat să mă scotocesc de paşaport din teama ca nu cumva să îl chiar am la mine şi să fiu printre străini. Casă, dulce casă!

Darie Ducan

2 comentarii:

Dumnezeu spunea...

Te-a uitat lumea, poetule nepereche...

amonimus spunea...

Darie,
ai mare dreptate. asa e in zona aia,ii obligi sa fie amabili