vineri, 1 august 2008

Pilda paharelor

În casa unui om singur, pe masă erau mai mereu două pahare pline cu apă.Era singur, dar mereu aştepta pe cineva. Mereu aştepta şi avea impresia că trebuie să-i vină cineva aşa cum femeile bătrâne de la ţară îşi aşteaptă fiii pe care poate nici nu îi au. Cele două pahare trăiau, zăceau într-un mod foarte cinstit, cu imaginarele cumpene îndoite înspre setea omului. Când omul şi-a făcut timp şi pentru ele în marea sa sete, după ce mâncase bine într-o cină simplă şi sărăcăcioasă, ele au început, din toată sobrietatea apei pure să se certe cu voci piţigăiate şi mahalageşti:

-Pe tine nu o să te aleagă stăpânul niciodată pentru băut. Nu vezi ce tulbure eşti?
-Nu sunt tulbure, eu sunt apă limpede de izvor, răcoroasă, cristalină şi plină de minerale. Sunt apa cea mai curată. Din care beau cerbii şi urşii din desişurile pădurii ca să capete forţă.
-Eşti apă de robinet, plină de clor şi de rugină.Eu sunt din cel mai curat izvor, eu sunt binefăcătoare, din mine iau doctorii şi recomandă bolnavilor pentru însănătoşire. Tu eşti stătută, murdară, infectă . Nici măcar peştii n-au stat în tine.
-Hei! a spus omul intrând în vorbă cu ele. De ce vă certaţi? Doar sunteţi o singură apă, de ce două vase vă fac să vă uitaţi izvorul comun cum şi pe oameni două funcţii îi pot face să uite că sunt fraţi? De ce? Voi sunteţi ape despărţite cumva de trecerea unui profet sau una dintre voi e apă şi cealaltă grăsimea ridicată la suprafaţa ei? Cele două pahare şi-au continuat cearta bolborosindu-şi suprafeţele apelor, chiar stropindu-se una pe cealaltă cu un uşor plescăit al furiei.
-Paharul tău e nespălat, sunt urme de guri pe el. Şi în plus că e de sticlă. Al meu e de cristal.
-De ce crezi că ar avea urme de guri dacă lumii nu i-ar plăcea să mă bea? E primul semn că sunt bună.
-Eşti apă de ploaie.
-Ba tu eşti apă de ploaie, eu sunt apă curată. Şi sunt şi minerală, vindec toate bolile, în râul de unde mi se trage obârşia mea acvatică veneau împăraţii Romei să se cuminece, să se spele de toate relele lumeşti.
-Pârâul din care vii curge prin cimitir. Cine te-ar bea?
-Uite că sunt cea mai potabilă apă...

Omul s-a uitat la ele şi şi-a spus în gând multe, ştiute numai de el, a suspinat şi-a înghiţit în sec. Le-a mai privit o dată în eterna polemică pentru astâmpărarea setei, ca la uşa cortului, ca la gura omului şi a plecat dezamăgit nebând pe niciuna. Ele au rămas şi s-au certat mult, în replici acid-lichide, până s-au evaporat, până când din elepe pahare au rămas doar cercuri albe, de parcă duhul lor pe ele s-ar fi căţărat la cer. Ce simplu e uneori să fii apă, te crispezi să fii şi tocmai atunci nu mai eşti. Nu trebuie să te-ncordezi să fii apă, apa nu are muşchi.

Darie Ducan

Niciun comentariu: