sâmbătă, 2 august 2008

Pilda cânepei

Într-un lan mănos de in, sub soare, dintr-o mână care cândva nu fusese suficient de vigilentă, a scăpat un fir de cânepă, dur, ca un barbar căzut în era mecanicii fine. După ce şi-a mascat complexele de cânepă a început să atace. Firele de in nu l-au băgat în seamă, cu excepţia unui singur fir căruia îi ardea de ceartă şi lui. La început cearta a fost lentă, doar ironie, apoi conflictul s-a dovedit tot mai apăsat.

-Uitaţi-vă la el, ăsta-i fir de sac cu care poţi căra cartofii. Sau făina la moară! Şi au început să râdă de bietul fir care căzuse între nobilele fire de in.
-Nu-i adevărat. Eu sunt un simplu fir. Din voi ce se face?
-Eşti un ţărănoi. Asta eşti. Din noi se fac fineturi. Din noi, căci suntem pe plantaţiile împăratului se vor face perne fine, albe, pentru fata Măriei Sale! au spus extaziate firele de in care deja se uniseră într-un cor contra lui, cor condus totuşi de firul de in etalon.
-Poate se vor face şi din mine! a adăugat nepoftitul.
-Niciodată! Niciodată! Pentru că eşti prea aspru şi-i strici obrazul fetei de împărat. Mulţumeşte-te să se facă saci din tine, sărăntocule, fugi de aici. Şi apa cu care ne udă e prea scumpă pentru tine. Au început să-l scuipe şi să i se strâmbe. Firul de cânepă s-a tras la o parte şi şi-a plâns de milă, dar nu s-a uitat înapoi. După puţin timp în lan s-au auzit paşi şi firele-străji au zărit nişte bocanci mari, deşiraţi venind cu mânie. O mână puternică de bărbat s-a aplecat cu o seceră şi a tăiat o suprafaţă de in, a luat-o în braţe şi s-a dus să o îndrepte. În acea legătură a nimerit şi firul de cânepă. Omul a făcut din mâna aceea de in faţa unei frumoase perne de sofa, atât de moale încât fata de împărat nu a ezitat să doarmă şi noaptea pe ea chiar mai bine decât ar fi putut dormi pe pieptul tare al unui prinţ.

După ce s-a luat destul in din lan pentru fineturile curţii împărăteşti, s-au deschis porţile grădinii pentru a intra caii împăratului, să pască. Mai era încă destul in, mănos şi ţanţoş, curat şi plin de rouă, în uscare, sub soare. Calul împăratului, la întoarcere , călcând în balegile sale şi ale hergheliei sale, a luat în copite şi firul de in gureş, asudat, scăpat de moarte. L-a dus până în grajd. Iubind foarte tare animalele, fiind căldura insuportabilă în palat, fata împăratului obişnuia uneori vara să doarmă în răcoarea fânului şi a şoproanelor curţii, în ciuda interdicţiei tatălui său. Şi-a luat şi perna atât de moale într-una din zile, a aşezat-o pe fân şi a dormit în răcoarea unui fân parcă de-o vârstă cu pământul.

Firul de cânepă, lungit în pernă, abia dacă se vedea, a privit mai atent ceva suspect ce i se părea că se încovriga prin fânul ieftin al grajdului. Era umil, plângând şi trist firul de in zburdalnic şi orgolios, nu mai era atât de senin, era negru, puţea.
-Hei, măcar apa cu care ne udă ai merita-o. Vino să am grijă de tine. Vezi, că în cele din urmă ne-am întâlnit, în alte condiţii decât ai fi vrut.
-De ce eşti aşa bun cu mine, care ţi-am fost o gazdă atât de neprimitoare? Acum tu atingi obrazul fetei de împărat,iar eu copita calului. De ce?
-Pentru că suntem la fel. În acel moment, firul de cânepă a deschis pe furiş un nasture al pernei fetei şi l-a îndemnat pe firul de in să intre acolo. Aici vei fi în siguranţă! i-a spus. Aici niciun cal nu te va paşte şi nu te va călca.
-De ce faci toate astea?
-Pentru că ştiu cum e să fii cânepă. Ştiu că eu pot deveni in, dar tu nu poţi deveni cânepă. Sângele din roşu îl poţi face albastru, dar din albastru roşu înapoi, nicicând.

Darie Ducan

Niciun comentariu: