luni, 4 august 2008

Perla

Era o zi aproape oarecare, pe malul Mării Caspice. Cerul îşi reţinea albastrul pentru zile mai cu contur. Valurile erau triste şi spăşite ca ridurile bătrânilor. Cum să te aventurezi cu barca în aşa ceva? Dar cum să nu te plimbi cu marea de mână părându-vă sinonime unul altuia? Era ceasul la care Arthur, un cândva brav culegător de perle, azi trist deşi încă tânăr, umbla pe mal în căutarea scoicilor perliere. Nu avea pe nimeni, fusese părăsit de mic şi senzaţia contopirii cu propria sa umbră începea să îi dea un sens. Îşi trăia răscrucea vieţii sale, căreia numai sentimentul deplinei sfârşeli îi mai putea ţine de troiţă. Uneori îşi imagina că a apărut dintr-o scoică, precum Venus, că marea l-a iscat dintr-o greşală. A luat-o la pas şi o zi întreagă a cules perle, până seara când a început să se întunece, vinovată. A mers kilometri întregi călcând în măţăraia de alge scărboase şi urât mirositoare. A adunat perle multe, pe care le scotea cu cuţitul forţând muşchii scoicii ca pe o yală. La un moment dat, într-o scoică s-a pomenit că dă nu peste o perlă, ci, ciudat lucru, peste un zar, dar un zar cu punctele aproape şterse. Li se mai vedeau doar adânciturile, ştanţa. S-a mirat, dar l-a luat şi a plecat mai departe punându-şi întrebări şi strângând zarul în mână până punctele sale începeau a i se imprima în palme, atât cât mai erau puncte. Când a ajuns acasă, a mers două străzi mai încolo la vrăjitoarea micii comunităţi de pescari. A întrebat-o, a cerut lămuriri despre neobişnuita întâmplare sau despre semnul care tocmai i s-a dat. Vrăjitoarea i-a spus că aceste lucruri se petrec foarte rar. Că ea a văzut un singur caz acum câţiva ani cam în acelaşi loc. I-a recomandat să mai meargă prin acele locuri,deoarece va mai primi un semn, un indiciu de la mare. A doua zi s-a dus din nou. Nimic. A treia iar. Nimic. A patra ceva ceva parcă totuşi l-a împins să o facă din nou. A scormonit printre scoici, a crăpat câteva pe margine cu cuţitul şi, în loc de perle în câteva a găsit nasturi roşii. I-a luat şi a mers din nou la vrăjitoare să o întrebe. Ea i-a spus să aibă răbdare, să aştepte şi să meargă mai des în acel loc, până îl face al lui. A mers câteva zile succesive, fără vreun rezultat însă, fără vreo noutate, până când, într-o zi când marea era agitată, a zărit o femeie între două vârste, resemnată şi care strângea în jurul corpului o haină. S-a apropiat de ea, a privit-o în ochi, apoi la haine şi a văzut că îi lipseau nasturii. A încremenit. Marea îi acompania uimirea.
-Scuzaţi-mă, nu sunt nasturii dumneavoastră aceştia roşii?
-Ba da, i-am pierdut demult, aici, exact în acest loc. De fapt în acest loc mi-am lăsat copilul mic cu mulţi ani în urmă. Arthur a rămas cu gura căscată. Ochii i-au căzut direct pe mâna femeii, care avea găurit şi prins la brăţară un zar întocmai ca al lui.
-E zarul dumneavoastră?
-Da. L-am găsit într-o scoică. Nu ştiu nici azi ce avea să însemne aia. Era o greşeală de tipar a naturii.
-Greşelile de tipar pot fi norocoase. Şi eu am unul la fel. De fapt nu, al dumneavoastră are număr dublu de puncte. Al meu nu are puncte, numai dăurile care îşi aşteaptă umplerea cu negru.
-Zici că şi tu ai găsit unul la fel?
-Da. Se pare că marea ne joacă bine la zaruri.

Sub ochii lor punctele în plus de pe zarul femeii au migrat pe zarul lui Arthur şi vieţii sale parcă i-au dat un sens. Uneori când spunem că suntem fiii ploii, să avem grijă, că s-ar putea să fim chiar aşa, când spunem că suntem fiii mării, să nu ne mirăm când valul are instinct matern sau când provoacă prin adâncurile sale o găsire. Au plecat amândoi discutând, împăcaţi cu sine, niciunul nu îndrăznea să-l întrebe pe celălalt: -Eşti chiar...? de teama că ar putea fi o iluzie.

Darie Ducan

2 comentarii:

Daria spunea...

Scuze superficialitatea, cred ca e somnul ce ma impiedica sa citesc tot, dar povestea in care ai mentionat contopirea omului cu umbra sa e superba.
(Sesiunea de citit de-a fir a par blogul tau)Va urma.

Darie Ducan spunea...

Daria, tizul meu feminin,

Mulţumesc. Te mai aştept. Vor urma şi alte povestioare,pilde.