joi, 31 iulie 2008

Pilda fântânilor

Era la ora când cocoşii îşi dreg vocile pentru următoarea zi, pentru următoarea dimineaţă. Era seara târziu, feştilele stelelor nu terminaseră încă de ars, dar un drumeţ mergea de zile bune pe un drum numai de el ştiut, pe unde îl purta steaua. Şi steaua lui îl purta aşa cum copiii poartă zmeele colorate ca să sperie zarea cu ele şi să alunge norii de furtună. Pe măsură ce mergea se făcea dimineaţă şi amiază. Căldura copleşitoare a Câmpiei Române ara în el şanţuri pe unde apa cefei la nevoie să poată curge. Înainta torid şi singur, cu cât era mai singur ardea parcă mai tare. Căuta ceva şi nu ştia ce. Spera să afle ce căuta abia când va fi găsit, ca să nu sufere. Din multe pricini suferea şi totuşi rănile nu i se vedeau decât ca nişte focare de bunătate. Pe unii oameni durerea îi face mai buni. Pe alţii îi nimiceşte sau îi înrăieşte. La un moment dat, înşelat de iluziile optice ale căldurii, care parcă îşi băteau joc de singurătatea sa, cu setea-n dinţi ca o inimă, a zărit două fântâni în depărtare. A mers lângă ele, dar nu a dat buzna, a avut puterea de a nu crede ce vedea pentru că i se părea bizar să fi construit cineva două fântâni una lângă cealaltă într-un aproape deşert. Ambele fântâni pentru numai o sete? Ce să alegi ca să nu fie o alegere de genul: cu care ochi ai vrea să nu mai vezi? Şi totuşi în ambele era apă. Şi totuşi erau atât de apropiate de parcă îşi împărţeau apa,parcă se mângâiau cu cumpenele şi îşi trimiteau impulsuri senzuale prin toţi porii. Pentru că atunci când fântânii nu are cum să îi fie sete de apă, îi e sete de o altă fântână. A luat loc şi a început să gândească din care să bea. Prima fântână era mai mare, mai turtită, puţin adâncă şi cu o apă stătută, că de-ţi priveai chipul în ea ţi-l vedeai mai bătrân cu câţiva ani. Cea de a doua era mai adâncă, mai suplă şi cu o apă limpede şi jucăuşă ca argintul viu. Drumeţul a apucat două pietre, încinse de aerul de deşert al zonei şi le-a aruncat pe rând în fântâni. În prima fântână piatra a căzut simplu, ecoul a venit târziu, gros şi închis la culoare ca sângele bătrânilor, baritonal şi trist. Din a doua fântână, ecoul pietrei a venit zvelt, feciorelnic, ager şi frumos. Drumeţul şi-a privit chipul în fântâna suplă şi s-a văzut tânăr fi fericit, deşi era trist şi transpirat, în fântâna suplă se vedea curat ca de nuntă. Bucuros de asemenea ciudăţenie, crezând pe jumătate că e o nouă iluzie optică din pricina căldurii, dar neezitând, totuşi, a coborât ulciorul în fântâna al cărei ecou tandru îl îmbia ca o dragoste frumoasă, posibilă. A scos ulciorul, ridicând cumpăna cu sfiiciunea piciorului ridicat dintr-o rugăciune, şi-a turnat apă pe faţă,a băut, s-a răcorit şi numai la gândul că ecoul dat de această apă putea fi cel al unei fete, aleasa inimii lui. Ulciorul fiind ud, i-a alunecat din mâini şi, cu apa ce se mai găsea în el a căzut pe pietre şi pe pământ şi s-a spart în cioburi. În acel moment s-a prăbuşit şi el la pământ, ca un nor care devine deodată pietroi şi, asemenea ulciorului s-a spart şi el în cioburi. Cioburile sale s-au unit cu ale ulciorului, făcând trup comun, făcând un nou ulcior, dar din care apa curgea, pentru că piesele lor nu s-au potrivit, după cum obiectul nu e fiinţă şi omul nu e obiect. A rămas ca ulcior la acea fântână, ştirb, ciobit, de nefolosit, pentru că mai lesne ai lua apa cu grebla decât cu acel ulcior găurit. Nimeni n-a mai putut bea din fântâna subţire şi adâncă şi, chiar dacă ar fi aruncat o piatră pentru a-i vedea adâncimea, fântâna n-a mai dat ecou şi n-a mai potolit nicio sete, numai cealaltă o mângâia pe dedesubt cu izvoarele să nu-şi piardă speranţa de tot.

Darie Ducan

Niciun comentariu: