joi, 31 iulie 2008

Pilda celor doi fraţi

Într-un sat oarecare, dintr-o lume oarecare şi comună până la măduvă trăiau doi fraţi într-o sărăcie atât de mare că şi-n dicţionar acest cuvânt ar fi săpat ulcer dacă s-ar fi copiat direct din viaţă. Cei doi fraţi se aveau unul pe altul şi se ţineau în viaţă reciproc întocmai ca acele mâini care se desenează între ele concomitent într-un circuit al vieţii şi al folosirii, continuu. Preumblându-se într-una din după-amiezile toride ale verii pe marginea râului, cei doi au hotărât să se scalde, să se răcorească şi să zvânte puţin praful ce parcă le-a blocat toţi porii, nelăsându-i să respire. Când să păşească mai spre centrul râului simt că păşesc pe ceva rece, ceva care le dă o stare magnetică de bine. Privesc ce e, ridică la suprafaţă cu palmele monede mari argintii, destul de vechi, la prima vedere. Uimiţi, temători, bucuroşi că aveau să scape de sărăcie îşi amintesc cu tristeţe de o legendă care circula, cum că o trăsură a băncii se prăvălise cândva în albia râului şi, duhul birjarului înecat bântuie zona, apărându-şi avutul. Cei doi, tainici au ieşit din râu, s-au scuturat în şoaptă, mai tare s-au zvântat decât s-au scuturat, că doar aşa putea să-i audă cineva şi au plecat acasă cu gândul să nu spună nimănui şi să-şi accepte sărăcia de frica stafiei şi a răzbunării ei. Au jurat să nu ia acei bani şi s-au reîntors la pâinea lor tare, de ieri, la apa care se evapora în căni şi i se vedeau cercurile până unde fusese, ca un criteriu rămas. Dar în toiul nopţii, unul dintre fraţi a coborât din păturile mucegăite şi sărăcăcioase, unde dormeau împreună şi, tiptil, s-a îndreptat spre râu prin noaptea ca o desime de măsline negre. A coborât în râu cu păşirea în şoaptă, vinovată şi a simţit banii sub tălpi. A sărit pe ei şi a început să joace geamparalele, mai sălbatic decât un dans tribal, pe o muzică îmaginară, barbară, vinovată dar zburdalnică. A dansat pe ei scheunând mut până când banii, arginţii au început să devină cioburi de sticlă care i-au intrat în tălpi călcându-i în răcoarea apei cu forţa unui trup care se-aruncă singur în cuţit. A urlat interior, a strâns din dinţi şi, cu tălpile rănite s-a întors acasă şi s-a pus sub pături. A început să creadă că fratele său nu i-a simţit lipsa, nedând niciun semn, nedeschizând vreun ochi. Dar, când să adoarmă, fratele i-a spus, prin somn:

-Dragul meu, crezi că poţi într-o noapte să devii Iisus numai dacă îţi sângerează picioarele?
-Nu. Nu asta încercam, doar voiam să ne fie mai bine.
-Ai stricat taina noastră, încrederea, totul. Uită-te cum sângerezi! Crezi că ai putea deveni Iisus? Trebuie să fie o lume foarte singură aceea în care să existe doar Iisus singur şi, din lipsa altora să fie nevoit să se trădeze pe sine, să se vândă pe sine, ca să rămână. Să se vândă pe sine şi, din pricina arginţilor să-i sângereze picioarele, să sară pe arginţi singuratic ca un lup sub lună până când aceştia devin cioburi sau spini sau cuie şi-i rănesc picioarele. Câtă lehamite trebuie să aibă cineva să poată rezuma lumea la atât?
-Nu cred! a răspuns fratele uimit, şocat, transfigurat.
-Ce nu crezi? Ai vrut să fii deodată şi Iisus şi Iuda.
-Dar de unde ştii că am fost la râu? Că...monedele, de unde ştii? M-ai văzut când am plecat pe furiş?
-Nici pomeneală! Nici nu te-am văzut, nici nu te-am simţit. Doar suntem fraţi, ai uitat? Se pare că da. Ţi-am auzit numai sângele plecând, tulburându-se când te ridicai, l-am văzut curgând înspre râu. Dar mai grav este că l-am văzut uitându-se-n urmă şi asta m-a întristat...


Darie Ducan

Niciun comentariu: