joi, 31 iulie 2008

Pilda castanului

Demult, în copilărie, credeam că din castanele care cad toamna pe alei, ca parcă voind copacul să-şi împrăştie fructele ca păsările ce-şi alungă de mici puii, se poate face furnir folosindu-li-se luciul şi, la urma urmei se poate face mobilă. Toamne după toamne, tristeţi după tristeţi am adunat pungi, saci întregi de castane. Nimeni nu înţelegea de ce. Ce motiv am, pentru ce fac asta. Aduceam saci întregi acasă, cu o răbdare de fier culegeam mica mea mobilă, bucăţele de furnir rotund scos din găuacea verde şi ţepoasă asemeni minelor marine. Aveam o răbdare imensă pentru un ideal nobil. Voiam să îmi fac un scaun la fel de mare ca al părinţilor mei, să pot sta la masă cu ei, nu să am scăunelul meu de copil. Câtă tristeţe e în copilul care vede că nu-i acorzi importanţa pe care i-o acorzi unui adult. Trebuia să îmi fac scaunul meu. Aş fi putut goli toate toamnele pământului de castane din dorinţa ca odată şi-odată să mi se poată odihni sufletul pe un scaun care să mă pună în rând cu lumea. La un moment dat am fost tras la răspundere că vreau să mut toată toamna la noi în casă. Debaralele duhneau de castane depozitate, cămările la fel, în pivniţă, toamna stătea în butoaie. Le-am povestit totul părinţilor, neştiind procedeul confecţionării scaunelor, deşi având materialul necesar. Mi-au spus:- Poţi face, copile, un scaun din castane, e adevărat, dar trebuie să laşi castanele să devină castani pentru aceasta. Din lemnul copacilor vei reuşi apoi să faci scaune, mobilă, mese, ce vrei. Aşteaptă să devină castanele castani, e o vârstă pentru toate!

Darie Ducan

Un comentariu:

o colega:) spunea...

frumos, imi place:)