joi, 31 iulie 2008

Cântecul lebedelor

Doi oameni se plimbă într-o seară frumoasă şi simplă a acelor locuri în care căderea unei frunze dintr-un copac e un semn de limbaj morse, de jur-împrejurul unui lac dintr-un parc frumos şi îngrijit. Fiind seară, şi mai răcoros. Încojoară lacul de multe ori fără să ameţească bucurându-se, fără a se plictisi, de detaliile învăluitoare ale naturii. Pe lac plutesc două lebede graţioase, parcă făcute din albul căilor lactee, prăvălit. De fiecare dată când trec prin dreptul lebedelor cei doi oameni, acestea îşi vâră capul în apă inexplicabil, ca parcă să nu îi vadă, poate le e frică de ei, poate ruşine, poate se jenează că sunt atât de pure în comparaţia cu omul...

-Poate că tot lacul e un cadran de ceas şi lebedele sunt acele ceasului, iar noi, trecând prin dreptul lor suntem ora exactă.
-Bun, bun, prietene, dar ce ceas e acela în care se învârte cadranul, nu acele?
-Eu cred că, de fapt, lebedele îşi bagă capul în apă tocmai când trecem noi pe lângă ele, ca să nu le-auzim cântecul, cântecul lor aducându-le moartea. Sau doar prevestindu-le-o ca o trompetă tristă.
-Şi dacă ele mor, ceasul va rămâne fără ace, doar cadran rotindu-se în gol. Se mişcă criteriile, dar n-au subiecţi. Sau criteriile sunt lebedele, curatele lebede?
-Ce ceas e ăla? Asta înseamnă că vom trăi într-un loc fără timp, veşnic? Îţi dai seama, vom fi nemuritori?!
-Nu, dragul meu, nu vom fi, un loc fără timp nu poate exista, spaţiu fără timp nu există cum nici măr nu poate exista fără loc unde să cadă merele.
-Asta înseamnă că vom fi imateriali? Că vom pieri?
-Da, asta înseamnă, de fapt lebedele cântă pentru noi, moartea lor trage de guler moartea noastră... Ele cred că gulerele noastre sunt tot lebede, fiind tot albe.


Darie Ducan

Niciun comentariu: