vineri, 18 aprilie 2008

Ţărmul de sub unghii

(Proză scurtă)


Era o nehotărâre a ochilor. Era mai mult, o înnebunire a lor. Dacă aceştia se uitau prea mult la ea începeau să îmbătrânească, să încărunţească brusc, să le apară perciuni lăţoşi din retine sau din fostele spectre văzute după ce au simţit-o ca pe un Vechi Testament, după ce Noul abia fusese scris. Ochii urmau să sfârşească prin a fi băgaţi în cămăşi de forţă şi lăsaţi să se trântească salivând cu capul de orbite până- vecii vecilor. Mă dusesem banal la magazinul de lângă blocul meu să cumpăr o sticlă de apă minerală. Ea îşi lăsa peste bordul tejghelei - colac de salvare – sânii mieroşi şi cafenii, atât de mari încât dumnezeiau încăperea. Era seară, atunci când minţile coc multe deşi ziua nu avusese nicidecum alură de aluat, astfel încât să prevezi cele ce aveau să vină, era o seară oarecare, mă întorceam din oraş cu dezamăgirile mele, tot mai multe şi ţinându-se ca o haită de câini vagabonzi, de mahala, după mine, atât de vagabonzi, de săraci încât parcă în ei se aude dacă asculţi cu toată urechea ulcerul cântător al sărăciei celor ce le fuseseră cândva stăpâni şi şi-au dat oasele lor, oasele din ei pentru a-i mai avea…Mă întorceam, cum spuneam şi am intrat să cumpăr apă. Era cald, voiam să iau răcoare, răcoare lichidă, dar aveam să dau de ceva mult mai cald. Unde dai şi unde crapă! Vânzătoarea era o femeie până în treizeci de ani, cu pielea întinsă, cu o frumuseţe stânjenitoare şi dătătoare de glisandouri chiar noţiunii de frumuseţe. Frumuseţea ei era dincolo de sexualitatea mocirloasă a acelora ce se împerechează doar din utilitate, ca şi cum s-ar împerechea lămpile sau stâlpii de telegraf. Deşi ştiam că e frumoasă, fiindcă o mai văzusem, nu dăduse niciodată impresia să mă fi remarcat. Era prea modernă şi crudă în tinereţea ei care pocnea de sănătate pentru cât de bătrân eram eu, un suflet de moşneguţ într-un trup de tânăr verde şi ferice ca-n idilele lui Coşbuc. Cred că pe dinăuntru mirosea toată a eucalipt, atât de exotiă era. Până în ultimele detalii am privit-o, încercând să maschez privirea astfel încât să nu o repereze. Ah, sfârcurile ei ce radare erau! Prindeau tot! Vedeau tot! Mă şi temeam ca nu cumva când va fi să-şi alăpteze copiii să –i alăpteze cu ochi, cu mulţi ochi în devălmăşie şi micuţii să fie văzuţi pe interior până la ultimele generaţii, când ne pierdem toţi, ca Villon, de nu se mai ştie despre noi nimic. Mi-a zâmbit crispat. Era genul de femeie prea frumoasă ca să se uite la tine, eram genul de bărbat prea orgolios totuşi să transpire doar văzând-o, deşi, sincer, pe şira spinării mele boabele de sudoare tropoteau în cădere ca hergheliile de cai! Magazinul era oarecare, o alimentară banală, cu mâncare puţină şi destul de proastă, cu bere multă pentru toţi amatorii de meciuri de fotbal din bloc şi cu un stand de închiriat filme, toate cu final trist. Aviz optimiştilor în calea lor spre realism! Amabilă, m-a întrebat ce doresc, vocea ei mirosea a colac de salvare, învârtirea limbii în gură, ca să pronunţe cuvintele începea să-i ţină de roţi utilajului vieţii mele momentane, fracţionare. Îmi plăcea cum dus după o apă minerală începeam să fac bulbuci eu. Femeia aceasta emana mult duh, emana viaţă şi frumuseţe umană înainte de toate. Cu un freudism retoric am început să o privesc. Cred că şi ea m-a privit la fel. Mi-a adus apa din frigider. O sticlă mare, de doi litri şi jumătate şi, ridicand-o pe tejghea a gemut în gama dragostei. Era neverosimil de realist totul. Mi-a dat restul cu o căldură imensă, sânii descheiaţi migrau spre privirea mea şi ea, la rândul ei nomadă, şi parcă aşteptam din ei un reflux de lapte. Sau de ochi. S-a scuzat fiindcă îmi dăduse greşit restul, calculase alt produs. Scuza ei a fost un adevărat orgasm, toate produsele din magazin începuseră să renunţe la ambalaje. Se turteau tolănite în rafturi, goale, commode, sub presiunea aerului consumist. Ave politica! Se aruncau unele în altele, prăjiturile îşi împreunau crema ieşită de sub foi, covrigii se luau pe după cap cu atâta graţie încât boabele de mac de pe ei mai aveau puţin şi izbucneau în lanuri şi căi ferate. Ca să nu mai zic de zimţii monedelor care aveam tresăriri la atingeri, întocmai ca mângâierea părului pubian. Această femeie avea o unduire a mâinii când dădea restul inspăimântătoare. Parcă sfinţea banii. Le ridica duhurile la cer. Pe unde trecea privirea ei prin carnea mea, lăsa răni, tăia în două, ca Moise. Brusc, după ce îmi zâmbise, toate filmele din raft auzeam cum se modifică, auzeam cum se fac optimiste, auzeam chiar clinchetul telefonului când regizorul suna scenaristul să schimbe aici şi dincolo. Auzeam cum tăia cu creionul frazele scriind deasupra altceva, cu firescul cu care noi cu toţii trăim uneori pe deasupra de ce ne e scris. Vai, cărbunele trezea în mine recrudescenţe vegetale, copaci de origine ţinuţi minte de acel cărbune uitat în pământ ca într-o şansă budhistă. Se făcuse lumină din acea beznă înghesuită care e cărbunele. Aşa e viaţa, se pare. Mi-a întins banii, mi i-a pus în palmă, nu pe tejghea, am sesizat asta ca pe o provocare a atingerii prime, după aceea a suflului. Am luat banii cu pietate, i-am pus în buzunarul cel mai curat şi am plecat zâmbind, ţinând totuşi o monedă în mână, să mă încălzească. Priveam acei bani care o atinseseră cu bucuria lui Iuda care îşi adulmeca rarefiat captura, deşi nu trădasem decât, eventual, singurătatea mea laitmotivică. În timp ce mă întorceam trăgeam după mine parcă bemolii unei simfonii trecuţi pe bordurile trotuarului pe care mergeam. A, pardon, nu erau bemoli, ci fluturi. Bulele apei minerale pe care o căram(şi părea imponderabilă) erau clopote în miniatură. Sărbătoare sau înmormântare? Cum să mor cu aşa o înviere? Cum?
Acasă am scos banii, fascinat să-i simt din ei bioenergia, vitalitatea, glasul pielii, portavocea ei pieritoare a asudării. Frunzărindu-i ca pe moaşte, am observat pe o bancnotă scris cu pixul un număr de telefon. M-am luminat salvator. Eram fericit în toate cele trei stări de agregare ale omului: fost, prezent şi viitor. Deasupra mea totuşi bolea o taină. Ultimele două cifre din numărul de telefon nu se vedeau. Probabil le omisese expres ca să vadă dacă mă chinui să le găsesc, dacă lupt pentru ea – femeilor le place asta foarte mult! Am sunat până prinsese cearcăne telefonul la toate numerele posibile, ultimele le-am luat pe rand, poate-poate nimeresc: 01,02,03,04,05…n. Toate o sută. Se mărea parcă suta deodată cu disperarea mea ticăloasă, îndărătnică, berbecească. Au răspund diverşi, diverse, în special femei, voci singure, nesunate de nimeni, femei încă în putere. De unde ştiam că erau singure? O,păi foarte simplu:când ziceam alo auzeam cum sculam praful de pe receptoarele lor. Voci chiar mai frumoase ca a ei mă învitau în casele lor, dar nu, nu am cedat, am continuat să formez număr după număr, îmi consumasem toate fisele – ah, de Iisus ar fi fost vândut pe mai multe! – şi continuam să sun, să violez telefonul din lipsă de fise. Nu aveam curajul să cobor şi să îi cer numărul. Am preferat să încerc, prin deducţie matematică, prin teoreme, prin scărpinări analitice în cucuiele ridicărilor la pătrat. Încercam, încercam, era miza mea, bună sau rea, de apă minerală sau de sifon, dar era a mea. Trebuia să lupt. Formam număr după număr. Simţeam că mai aveam puţin. E acea senzaţie pe care o ai când mergi mult cu trenul şi ştii că urmează staţia la care trebuie să cobori. Pogoară-te! îţi spune o lumină şi tu la această oră te pogori în realitatea lumii din trupul ei pe care l-ai devorat cu toată supleţea şi posesiunea, cu ceva din dragostea ţăranului pentru pământ şi a ochiului pentru lumină. Am iubit-o în aşternuturile pe care s-au gravat gemetele ei acidulate ca apa minerală. Era nu nervoasă, nu agitată, ci neliniştită. Mă simţeam bine în largul ei şi în frumuseţea ei. Totul era reciproc şi totul avea plural. Gramaticile toate şi limbile, chiar şi cele vorbite de fluturi şi peşti renunţaseră la noţiunea de singular. Totul se însuma şi se scădea,dacă se scădea, mereu cu bun simţ, să rămână doi! Numărul de telefon era probabil însăşi vârsta iubirii. Prefixul probabil negarea ei. Cum ştiam de la Hegel că numai conflictul impinge lumea înainte am hotărât să ne iubim, ca să oprim lumea în singurătatea pluralului nostru arzător şi cotropitor totodată. Mirosea a femeie în tot universul şi Cristoşi cursivi şi cuminţi ca ochii de prunci fugeau pe apa minerală vărsată în magazine, căci ne-am iubit şi acolo până am răsuflat-o. Pe podele, până le-am tocit, pe uşi până nu mai scărţâiau, ci gemeau, pe aripile fluturilor până se prăbuşeau înapoi în fostele gogoaşe. Iată, astfel cum se face că uneori o viaţă înotăm, înotăm, înotăm şi găsim pe cineva care are ţărmul la unghia mică, pe cineva care duce ţărmul sub unghii, că într-atâta a ţinut la ce e pământesc încât se termina lumea unde se termina ea.

Darie Ducan

9 comentarii:

andreea m. spunea...

Darie.Imi place cum scrii despre iubire. Oare asa si iubesti? ce zici,incercam?

Darie Ducan spunea...

Andreea,

Nu. Nu încercăm nimic.

maria spunea...

Imi place proza ta. Nu stiam ca scrii si proza

Anonim spunea...

Eşti un foarte fin psiholog,d-le Darie.Felicitări pentru text.

Darie Ducan spunea...

Maria,

Ba da, scriu şi proză. Doar că încă nu am publicat. Nici proză scurtă, cici romane. Vor veni,mai mult ca sigur.

Anonim,
Îţi mulţumesc dar cred că exagerezi,poate din bunătate!

andreea m. spunea...

Darie. Hai,te rog eu Te doresc.
Hai sa ne vedem la un suc!

Darie Ducan spunea...

Andreea,

Nu mai insista. Nu rămâne nu oricum l-ai rosti!

ER!N spunea...

Nu ştiu, mi se pare prolix, cu prea multe trimiteri la autori cunoscuţi-parcă te sprijini pe ei. Ţi-e frică să nu cazi în omenesc? Sau ţi-e frică să nu se dărâme edificiul prozei tale-vorba vine-scurte? Unele pasaje sunt de-a dreptul impresionante - scena finală de amor mi se pare genială (sper să nu mi se pară, doar). Văd multe influenţe dinafară, atâtea stiluri împrumutate, încât nu recunosc stilul Ducan. Ai putea şi tu să încerci scrierea cu tine însuţi, că până acum, ai scris cu sângele altora.

Anyry spunea...

Personal, mi-a placut oricum. Esti foarte talentat iar acest lucru este de admirat. Felicitari!