miercuri, 30 aprilie 2008

Oameni mari


Un eveniment mai mult decât notabil, menit să arate că prezentul e irigat de un sânge al deplasării timpului, că nu trăim într-o contemporaneitate moartă: tinerii născuţi imediat după revoluţia din 1989 împlinesc 18 ani. Îşi sărbătoresc majoratele. Îşi sărbătoresc intrarea în drepturile cetăţeneşti ale patriei lor. E frumos, dincolo de faptul că mulţi dintre ei nu conştientizează acest pas istoric - istoric fiindcă e mentalitar -,decât raportându-l la un chef în care să se distreze cu prietenii. În baloanele majoratelor, viu colorate, e pentru prima oară aer de libertate. Până mai ieri fusese unul mai incert. Sperăm că odată cu această responsabilitate mentalitarul colectiv să se termine de schimbat, să îşi ia toate hainele noi. Dar să îşi şi asume conştient aceasta. Copiii noii libertăţi au devenit oameni mari. În acte. Câţi dintre ei au devenit în sine oameni mari rămânem să vedem şi să nu sperăm prea mult, ca să nu fie înfrângerea aşa de grea. De abia de acum rănile trecutului încep să se vindece, şi nu prin tâmpite inepţii şi rapoarte băsesciano-tismănene. Totuşi, cu libertatea de gât parcă aceşti tineri(şi eu până nu demult) sunt mai periculoşi decât cei din vechea ordine. Or fi mai periculoşi? Sunt prima generaţie directă, fără intermediari, a revoluţiei şi, cred eu, se cade să-i sărbătorim. Nu ar strica să o facem cu ceva mai mult fast. Nu cu ode, ci cu rock. Ei vor avea poate mai mult norock decât părinţii lor. dea Domnul!

11 comentarii:

ER!N spunea...

Aşa e... dar copiii libertăţii au început să se nască mult mai devreme, Darie. Te-aş provoca la o discuţie liberă despre libertate, dacă o să ai timp-fie şi sub forma unui schimb de replici-comentarii pe blog. Dar nu voiam să schimb subiectul chiar aşa... Să mă întorc la oile, pardon, la copiii libertăţii, acaparaţi de spiritul de turmă, supunându-se tuturor instinctelor, ca unor reguli imuabile. Şi nu ştiu dacă vor fi oameni mari. Oamenii mari sunt mari pentru lumea în care trăiesc. Şi, cum trăim într-o lume care se destramă... poţi să tragi şi tu concluziile de aici încolo.
Aştept să discutăm despre libertate...

Darie Ducan spunea...

Er!n,

Provoacă-mă, aştept! Oameni mari cu sensul de majori.

ER!N spunea...

Da, am înţeles. Văd că, în ziua de azi, liberatea începe să dispară, odată cu renunţarea la constrângeri.

ER!N spunea...

Căci libertatea, aşa cum o văd eu, e depăşirea constrângerilor. Nemaiavând ce să evite şi ce să depăşească, oamenii de azi îşi creează noi reguli, pe care le respectă cu obstinaţie, mai ceva ca pe codurile morale dinainte (de parcă acum s-ar fi schimbat).

ER!N spunea...

În afară de ce am spus până acum, mai spun că oamenii îşi vând şi libertatea care le-a mai rămas. Nu-i vorba de spiritul mercantil aici, ci de înlocuirea libertăţii cu confortul imediat. Preferăm să ne ştim supravegheaţi, la adăpost de orice suferinţă, decât să ne asumăm răspunderi.

ER!N spunea...

Nu ştiu de ce, generaţia noastră parcă a pierdut tot ce avea mai liber şi mai spontan. Sau mi se pare mie?
Să fi renunţat la gândire toţi tinerii, sau majoritatea? Să fi pierdut orice urmă de fanatism-expresia îi apaţine lui Cioran?

ER!N spunea...

Am început, cumva, vreun interminabil solilocviu? Aştept şi eu un răspuns, că nu am pus întrebări retorice. La rândul meu, aştept o provocare din partea ta. Îmi arunci mănuşa sau nu?

Darie Ducan spunea...

Er!n,

Eu cred că generaţiei noastre îi place libertatea dar e prea tâmpă să o lase să existe firesc. Ei vor o libertate fortata, ceea ce e extremism. Libertatea place pe hartie, dar libertatea e data de unii prin existenta gastilor,prin separatisme.

Ai spus...Preferăm să ne ştim supravegheaţi, la adăpost de orice suferinţă, decât să ne asumăm răspunderi.

asa e.

o prima dovada e reflectarea in literatura.de ce crezi ca dupa 90 nu s a scris literatura esentiala prea multa la noi, fiindca i a pierit complicitatea sfanta a rezistentei prin ea. Lipsa de libertate a facut nevoia de libertate iar cand ne am vazut liberi,ne+am lenevit. Stiu ca suna cam plebeu, dar scriu in graba ca n am timp chiar acum.

ER!N spunea...

Dar, acum, trebuie să scriem literatură ca să renunţăm la îndobitocirea sistematică la care suntem supuşi. Este nevoie de o literatură esenţială, cum spui tu, dar cine să o scrie acum, când toţi sunt preocupaţi de cu totul ale lucruri. Ca să scrii literatură bună, trebuie să fii tu însuţi. Să-ţi asumi fiinţa, cu toate neajunsurile ei.
Ce observ eu la cei din generaţia noastră e o supunere oarbă faţă de tot felul de canoane arbitrare.
Când văd că toţi tinerii gândesc la fel, mă apucă groaza.
Şi mai văd ceva: toţi îşi doresc aceleaşi lucruri, pentru că urmează aceleaşi modele.
Dacă încerci să te rupi de gloată, rişti să fii etichetat întrun fel sau în altul... whatever, nevermind. Şi, cu cât eşti mai liber, mai natura, cu atât li se pare celorlalţi că eşti artificial, studiat, dacă refuzi să cobori la un stadiu sub-uman.

Darie Ducan spunea...

Trebuie mai putin sa teoretizam si mai mult sa scriem. Nu oricum,nu dupa principiul heliadesc(bun atunci, scrieti baieti ,numai scrieti!) ci mult si bine. O literatura, o opera nu se face din 3,4 carti, cum cred unii care scot o cartulie azi si traiesc literar din ea 15 ani. Sa fim seriosi.

ER!N spunea...

E bine să scrii mult, într-adevăr, dar non multa, sed multum. Să scrii mult, dar să alegi puţin şi bine. Încă mai cred că nu contează cantitatea. E destul să alegi o singură carte, din toată opera ta, din care să trăieşti. Nu-i neapărat să ai 100 de volume ca să fii mare. E destul unul singur, reprezentativ. Poţi scrie 1000000 de pagini, din care să alegi, apoi, doar 200.
Şi ai dreptate...ştii tu, a little less conversation, a little more action... trebuie să scriem. Şi trebuie să ne găsim şi cititori. Mai bine zis, să îi racolăm cumva. Mai întâi, să fim liberi întru spirit, că de la asta am pornit. Să nu ne impiedice slăbiciunile noastre, nici nevoia de laude.
Şi mai întâi, să citim. Să învăţăm să admirăm, dar să nu ne pierdem instinctul critic.