miercuri, 5 martie 2008

O generaţie închegată într-o carte


În anul de graţie 2007 a apărut, după o naştere controversată, cartea Generaţia 60, a poetului Adrian Păunescu. Cartea este o frumoasă bucată, o frumoasă fâşie esenţială despre poezia unei generaţii care, cred eu, s-a dovedit a fi a treia mare generaţie, după junimişti şi interbelici, care a luminat literatura română cu puterea totală a unui reflector. Adrian Păunescu face prin această carte nu un gest inedit la nivelul solidarităţii scriitoriceşti, ci unul de continuitate, dar neobişnuit este modul de exprimare a solidarităţii sale. Această carte constituie teza de doctorat a lui Adrian Păunescu, un frumos elogiu adus spre trei mari poeţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. E ca şi cum ţi-ai da doctoratul din viaţa ta, e ca şi cum ai face un amplu tablou retrospectiv al mediului în care ai trăit, despre fostul tău coleg Ioan Alexandru, despre fostul tău prieten dus, Marin Sorescu şi despre marele trimbulind Nichita Stănescu, despre poeţi. Bineînţeles că autorul nu cade în nostalgii care să îi afecteze aparatul critic mai mult decât necesar, dacă nu chiar obligatoriu într-o astfel de lucrare, deşi o nostalgie totuşi, temperată, există.. Păunescu, prin geniu şi dozarea forţei găseşte un admirabil echilibru care ne arată că se pot scrie lucrări de doctorat minunate şi cu un academism descheiat la cămaşă, cu francheţe, cum spunea într-un context Fănuş Neagu, ca o ceapă spartă cu pumnul. Da, fiindcă toate acele foi, acele straturi fac literatura română unde chiar şi plânsul e coautor, deseori. Cartea e o adevărată pledoarie pentru poezie chiar şi prin felul său de a fi scrisă, cu pana liberă a omului de litere care nu mai are de demonstrat nimic nimănui şi care vrea să îşi ducă misiunea, conform titlului unui volum, până la capăt . Despre poezie nu se scrie crâncen, ci pasional, nu cu litere drepte şi ordonate aranjate soldăţeşte, ci năvalnic, să nu-mi spună mie cineva că Shakespeare număra silabele sonetelor când le scria, că nu îl cred. Poezie se scrie zgâriind cu dinţii de lapte hrana mereu a ultimei vârste. Adrian Păunescu ştie asta, evident. Cartea se opreşte la trei poeţi esenţiali, dar eu cred un lucru pe care demult am vrut să-l spun şi cred că l-am şi spus cu câteva ocazii: că poeţii emblematici al generaţiei 60 sunt Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu(nu e unul mai mare decât celălalt şi fiindcă de la un nivel încolo dialectica gradelor de comparaţie se atrofiază, dar şi fiindcă sunt, structural, diferiţi), desigur, apoi urmând şi alţi foarte valoroşi poeţi. Păunescu îşi face cititorii contemporani cu cei despre care scrie, detaliile umane şi fără relevanţă literară au menirea de a-i deabstractiza, de a-i face:...pipăibili cu mâna. De aceea spun că lucrarea apelează la un stil analitic lucid, cu dese derapaje contextuale, analiza fiind umanistă şi nu aţintită spre mize mici. Foarte bine este echilibrată ralaţia cu titlul chiar dacă ne-am putea gândi că un astfel de titlu ar trebui să cuprindă mai mulţi scriitori, deoarece cei trei sunt atât de contextualizaţi încât pe umerii lor pare să se sprijine toată suflarea literaturii momentului. Prin flash-back, cartea are şi noţiuni de jurnal constituindu-se într-o mărturie pentru care cuvântul credibilă e insuficient. La puţini scriitori poţi întânlni atâta solidaritate de breaslă câtă întâlneşti la Adrian Păunescu. Câţi poeţi şi-au mai considerat unii contemporani clasici încă din timpul vieţii făcând din prietenia cu ei o piatră de hotar, nu o dialectică? Generaţia 60 e dovada supremă a criteriului indestructibil de valori, faţă de care alţi scriitori ar fi strâmbat din nas, s-ar fi dovedit prea mici pentru o sinceritate atât de mare. Până şi detaliile fără o aparentă împortanţă sunt picături de realism şi conştiinţă. Păunescu putea foarte bine scrie o lucrare cu papion, analitică,dar a preferat să profite, în sensul bun, de cunoaşterea lor mai îndeaproape decât s-ar fi putut exclusiv din cărţi. Nu e, deci, o carte scrisă din cărţi decât în măsura în care viaţa se poate citi, e ca o intersecţie a liniilor vieţii celor trei cu autorul, o intersecţie post-factum, o intersecţie în care e o troiţă de litere şi de simţuri treze. Există şi amănunte picante, de viaţă literară şi chiar personală, e prezentat jocul ingenuu al câtorva oameni înjugaţi conştiinţei care râd în burta sfinxului, dar pe care dogma nu a reuşit să-i digere şi pe care i-a exclus aşa cum o gingie are intenţia de a împinge afară rădăcinile dinţilor, nescoase, considerându-le corpuri străine. Cartea captează foarte uşor cititorul, are şarm, e mai mult decât o lucrare de doctorat prin publicul ei care poate fi mai mare decât acela al unui mediu academic. Mă bucur că Adrian Păunescu s-a păstrat acelaşi om incomod şi şi-a asumat gestul rebel de a nu face o lucrare foarte cuminte şi ascultătoare. Marile spirite sunt ca o furtună pe care nu o poţi înghesui într-un pahar, dar pe care o bei şi-ţi răsplăteşte setea mai mult fiindcă te udă tot decât dacă ai bea-o cuminte, dintr-un pahar de apă, el însuşi complexat de marginile sale. Nici nu putea fi altfel! Eu am încrederea că acest trio poetic va fi un cvartet deoarece Adrian Păunescu e un violoncel de gravitate al literaturii române şi un poet uriaş care din cauza umbrei sale îşi iscă tăietorii, ca în Iorga. Ei însă au fierăstraie boante... Adrian Păunescu este un fierăstrău care mângâie! Amin!


Darie Ducan,
Februarie 2008

5 comentarii:

gava cristian spunea...

superb,cata expresivitate!

nelutu spunea...

mai lasa ba pe bou ala de Paunescu

Darie Ducan spunea...

neluţu,

Orice imbecil pre limba lui piere. Îţi doresc pieire uşoară!

Anonim spunea...

Şi Eminescu pe când era bibliotecar la Iaşi a fost acuzat (nefondat, bineînţeles) de furt. Ulterior Macedonchi a scris acea nefericită epigramă.Multe i s-au mai reproşat. De fapt nu a fost decât o invidie cu o mie de feţe. Invidie pe geniul lui. La fel este cu Adrian Păunescu. Mai târziu când acesta nu va mai fi fizic se va îngroşa segmentul lăudătorilor în devavoarea denagratorilor. Asta este, nu ştim , şi nici nu am ştiut niciodată, să ne apreciem valorile. Mioriţa exmplifică cel mai bine acest fapt al invidiei răutăcioase...Că cel ungurean şi cu cel muntean vor să mi-l omoare la apus de soare pe cel moldovean....."că-i mai ortoman şi-are oi mai multe mândre şi cornute...". Invidia este cea mai mare noncalitate a românilor.

Darie Ducan spunea...

anonimule,
de acord cu dumneata,dar Macedon(s)chi se scrie cu k!