luni, 28 ianuarie 2008

„Suntem proştii şi deştepţii timpurilor noastre”





Aşa sună o replică din filmul „15” al lui Sergiu Nicolaescu, un film despre Revoluţia din 89, un film despre care scriu cam târziu, din păcate, dar nu ezit să o fac pentru că nu sunt dintre aceia care cred în valabilitatea de doar un an a unui film. Acest film e răscolitor nu numai prin tema sa, care astăzi sensibilizează uşor, ci şi prin calitatea sa excepţională. Pe lângă faptul că scenariul realizat de D.R.Popescu şi Sergiu Nicolaescu e unul absolut genial şi tulburător, regia e una minunată. Spun asta în contextul în care tot felul de cocostârci care nu pot face nici măcar un film cu telefonul mobil îl neagă pe acest mare regizor care e Sergiu Nicolaescu. Ei, care ar regiza şi radiografii dentare dacă li le-ar da pe mână cineva neagă o operă uriaşă şi complexă . În fine, nu insist pentru că valoarea se vede de la o poştă... Morţii Timişoarei, într-un paralelism cu un copil născut pe baricadele graniţei dintre atunci şi acum plutesc ca nişte strigoi peste societatea contemporană care e legată la ochi cu o batistă udă încă de atunci. Filmul nu e atât idilic şi documentar cât e un film artistic şi, pe lângă un act de mare artă e şi o „mărturie” a participantului la revoluţie Sergiu Nicolaescu. O ziaristă stabilită la Paris vine în ţară după 15 ani să caute o poveste legată de Revoluţia din 1989.Găseşte iute o simbolistică a pruncului din iesle al democraţiei într-un copil născut în catedrala din Timişoara în acele zile aflate sub zodia glonţului şi porneşte în căutarea lui. Aflăm, cutremuraţi că acel copil care în urmă cu 15 ani s-a născut e fiul unuia dintre acei 40 de morţi muşamalizaţi într-o tăcere care ne face să fim „proştii şi deştepţii timpurilor noastre”. Eroul, dacă îl putem numi aşa, Marinică, un petreăreţ, un român tipic, un Păcală amar, e singurul care fusese viu printre cei 40 în drumul către crematoriul din Bucureşti. Deşi rănit, trăieşte, dar nu are forţa fizică să fugă în momentul în care, în taină, oameni plătiţi să-şi uite memoria zvărleau în focul crematoriului trupurile morţilor. Îşi păstrează în gură iconiţa şi se lasă ars când, asistată în altar, departe, femeia lui naşte. Parcă acel prunc ieşind din pântecele maică-sii a închis uşa cuptorului tatălui său, cu simpla vinovăţie de a se fi născut. Culmea simbolului şi a forţei filmice e atunci când aflăm că în şantierul în care îşi duce zilele „fiul revoluţiei”,în ieslea prăfuită şi neterminată, de beton armat a comunismului, a fost aruncată cenuşa morţilor iar copilul găseşte amuleta tatălui său care, între timp i-a devenit aer respirabil. Filmul e polisemantic şi pluridirecţional, de aceea între suspans şi uimire, groază şi durere ne zvârcolim în prezentul nostru puturos şi alienant. Prin forţa sa, nu exagerez dacă compar acest film cu Lista lui Schindler, căci drama individuală, exponenţială, poate fi( şi e) mai profundă decât cea colectivă unde detaliile nu sunt scântei de revelaţie a durerii, de tragism, ci doar simple punţi între scene. Sergiu Nicolaescu surprinde strălucit drama umană şi ridică durerea la alt nivel, îi pune epoleţi de întrebare sub o cupolă de simboluri puternic realiste. Acest film e unul despre acest prag ideologic pe care l-am sărit cu toţii, e despre o naştere interpretabilă sau axiomică. Dar e mai dureros ca o naştere fiindcă i se rupe apa realităţii înconjurătoare, adică nouă tuturor.

Darie Ducan

Niciun comentariu: