duminică, 27 ianuarie 2008

Secolul XXI

Raţiuni debusolate explodează iarbă,
Doar firul de păr pe mâini,de spaimă ridicat
Mai ţine loc de ac de busolă.
În noi ca în chilie mucegăieşte-un leat,
Prin spuma de la gura noastră Dumnezeu trece-ntr-o iolă.
Urlă căi lactee sus,de se-aude până-n urdă,
Drumurile merse sunt vinete ca limbile de morţi,
Crisparea noastră e atât de surdă
Că azi-ul din ridurile noastre-şi face bolţi.
În care parte s-o apuci? Frunza din pom cade cu hartă,
Hartă în care şi reperele se mută,
Străzile se trag în şerpi,creşte păr pe cer în jos
Cum i-ar creşte chiar pe spate la maimuţa cea mai slută,
Fugi în stânga, fugi în dreapta, fugi doar fugi,
N-ai direcţie nici cât un vânt
Să mai cazi de pe picioare,
Degeaba-i balustradă ridul din cuvânt,
El nu te mai ţine, parc-o moleşeală
-ţi răsuceşte negii ca pe un zăvor,
Ca dup-o malignă expulzie fetală,
Se limpezeşte mâlul din sudoarea ta de muritor.
În sudoarea ta se fac şi perle mari
Cât poamele uitate în creştere, de sine,
Într-un dans apocaliptic, legându-şi mânecile
Cămăşilor de forţă polii se prind şi li-i bine.
Direcţia aproape nu există
Ca într-un spaţiu supt şi tridimensional,
Barjele ne ancorează în batistă
Cu ancora înfiptă în regnul vegetal.
Încalţă gropile în fuga ta, copile
Altminteri chiar şi caşul de la gura ta
E luat din cel al căilor lactee
Prin care hoinărim spre-a exista.
Luceferii muraţi stau în borcane
Prin cămările vremelniciei seci,
Destinul e-o cămaşă care pute,
-n sudoarea ei ţi-e dat să te îneci.
Ca şi cum cărbunele de pictor
Cu care mâzgăleşte pe hârtii s-ar sparge
Şi din el scoica Venerii-ar ieşi,
Tot aşa şi părul lui Noe, însămânţat pe arce
Din partea fluturării busolă-ar putea fi.
Miroase-a saturaţie de puncte-n orice parte,
De bulimii de linii şalele ne dor,
Şerpii se torc pe fusul vizuinii
Şi năpârlirea lor e cel mai amplu cor.
În hărmălaia de direcţii tot dispare,
Păsările-şi ies din minţi şi mor,
Socrate chiar, atât de-n fugă-şi bea cucuta
Încât Meletos: moartea e-un pasager decor
Va spune chicotind şi înjurând,
Direcţia se scaldă în plecăciunea noastră,
De-atâtea muşcături de măr nu ne-auzim
Chiar de-am urla. Şi bolta e albastră
De-atâtea vânătăi făcute între noi,
Ţânci mizerabili, bube puturoase,
Eu pe Giordano Bruno în piaţă l-am surprins
Cu o brichetă-n mână, i-am zis să nu se lase
Nici de-ar crăpa, să îşi dea singur foc,
Netrebnicii nici vreme n-au de ruguri,
Ne scufundăm după coralii scuipatului,
De acri, umbra noastră face struguri.
Picioarele nu mai dialoghează-n veci,
Dă stângu-n dreptul ca un retardat,
Sub unghiile lor pute pământul
În care stăm închişi deşi n-am decedat.
De ce să mai încep cu-alte-amănunte,
Mirarea se-amputează şi fuge-n tomberon.
Ce moarte micită zace în munte?
Ce câini murdari ne scurmă în fiece atom?
Mizerie prea mare,chiar sfinţii patriarhi
Cu tomberonu-n cap, în loc de mitră
Se-nchină unui Dumnezeu naiv
Ce plânge şi sughite şi se-agită.
Firul de păr ce pe mâini se ridică
De spaima ăstui secol de mari dinţi
E acul busolei. Groaznic. Băncile emit
Doar câte treizeci de arginţi,
E inutil să bată-n plus câţiva,
Ăştia ajung pentru aşa nevoi,
Dar mă-ngrozesc când văd pe undeva
Se unge, Ioane, viitorul cu puroi
Şi intră-n noi, azil politic cere-n bube
Şi mierea stă deoparte râzând ca un neghiob,
Glonţul e spermatozoidul lumii noastre
El face copilul stăpân sau poate rob.
Cădem în cap de pe un fir de praf,
Lume pierdută, călătoare-n hazna,
Din cele şapte piei ce le-ai avut mata
Zece sunt genţi ce fură din tine cu-o mare Oca.
Mă minunez, totuşi, şi urlu ca un prost
De se tulbură mierea şi-şi iese din matcă,
Ea dulce niciodată nu a fost,
În veacul douăşunu am aflat că
Albinele după ce-o fac, se duc
Şi mor, ea toată, groaza, le termină,
În pipota unui cocoş năluc
Stă dimineaţa scobind într-o măslină,
Chiar din antichitate până-acum
Copaci, simbolul vieţii,dau cozi pentru lopeţi,
Aşa că nu se ştie încotro-i un drum,
Nici săgetaţii nu ştiu de und’ le vin săgeţi.
Se descompune lumea în mii de embrioni,
Apostoli ai morţii şi-ai vieţii de bazar,
Când lumea-i un ghiveci de plasturi şi daimoni
Coatele noastre sunt colţuri de zar.
Dar ce să fac, să facem, când lira nu ajută
Nici măcar ca pieptene, pe cineva,
Iau coardele ei şi-mi fac gura cusută
Şi urlu-apoi în drum cât oi putea
Până când, poate, oi exploda în mine
Şi m-oi împrăştia în mii de părţi.
Din cărni, ficaţi s-or face iar planete
Nedepistabile pe nici un fel de hărţi
Şi nimeni nu va şti ce am fost eu
Înainte ca moartea să mi se adape,
Când a înnebunit lumina cea dintâi
Păşind pe dezmăţ ca pe ape.

Darie DUCAN

Niciun comentariu: