joi, 10 ianuarie 2008

Odiseu complexat

Prin natura profesiei, vorbesc mult cu oamenii. O fac şi pentru că ador asta. Cred în comunicare ca în cel mai potabil Dumnezeu. Ca în a doua apă. Încerc să le pătrund în profunzime,să îmi fac mâna de Dumnezeu al foii de hârtie,care sunt.Nu e un cinism şi un egoism al scriitorului, nu mă folosesc de cunoaşterea oamenilor. Când pot, îi şi ajut. Vorbeam cu cineva deunăzi despre Paris. Cu un om simplu, rutinier,blazat,deşi foarte tânăr,aproape copil.( Nimic nu e mai dăunător decât blazarea de la vărste fragede)A avut o sclipire pe faţă când i-am vorbit câte ceva despre Paris sau despre alt oraş mare. Mi-a zâmbit ca şi când ar vorbi despre un ideal,ca despre un vârf spre care doar tinzi. Să fim realişti, azi acestea sunt visuri banale,uşor realizabile. Toţi trăim cu sentimentul plecării. Probabil de aceea şi avem picioare,o Ithacă părăsim cu toţii.Să avem curajul de a visa mai sus. Mai sus decât genunchiul broaştei,mai sus decât treapta tramvaiului. Ne gândim la marile oraşe ca la munţi de neatins. De ce? Măcar în faţa speranţei să nu avem complexe,ce dracu! Măcar în faţa visului. El e singurul lucru gratis dar nu gratuit. Şi foarte realizabil. Acesta e complexul provincialului,acela de a te uita ca viţelul la poarta nouă la ceea ce alţii au firesc:un mare oraş. Să ne plimbăm prin lume, să ne treacă toate complexele şi blazările. Ar fi cazul. Aşa ne-am preţui mai mult pe noi. Le spun asta tuturor celor care li se luminează idilic faţa atunci când le vorbeşti despre un oraş cu aură, ca Parisul,ca New York-ul şi ca altele.Să punem egal ca interes de a cunoaşte între Paris şi Cernavodă, între New York şi Afumaţi. Nu sunt absurd, nu sunt entităţi egale, dar mai bine să le egalizăm mental decât să fim complexaţi prin prisma a ceea ce avem. Orice loc e un organism în fond mai viu sau mai puţin viu. Să nu avem niciun complex de acest tip,sau, dacă-l avem, să ne dăm o palmă. O viaţă e consfinţită de drum. Acest lucru Octavian Paler îl evidenţiază magistral. Uneori nu numai că nu avem drum,dar nici nu ne permitem să ne gândim înspre ce l-am avea. Chiar aşa de jos am ajuns? Să ne provocăm drumul dacă viaţa e comodă şi nu ni-l oferă. Să băgăm degetul în gâtul destinului şi să-l provocăm să ni-l vomite. Fără drum suntem pierduţi(culmea e că şi pentru a te pierde e nevoie de un drum, cu atât mai mult pentru a ajunge undeva). Şi fără curaj. Vi-l imaginaţi pe Odiseu complexat şi fără curaj? Eu nu. Şi cred că nici Homer.

Darie Ducan

Niciun comentariu: