marți, 13 noiembrie 2007

Viaţa i-a dat cartonaşul roşu

A murit Dobrin, marele Dobrin şi, normal, ca la moartea cuiva mare, toţi devenim patetici, bocim, poate că e rău, poate că nu e rău,dar asta simţim. A murit un om, dar legenda nu a murit, legenda se află la bornele de la care nu vom şti cum va evolua. Cert este că puţini jucători, bijutieri ai fotbalului au fost precum Nicolae Dobrin. Era un one men show pe teren,un geniu iubit, dar, în ultimul timp parcă iubit doar cu o jumătate de gură. Fotbalul are alte probleme acum, a devenit, din păcate, nu o magie, cum făcea Dobrin să fie, ci o industrie, o uzină de picioare. Ne amintim golurile lui, jocul lui formidabil, ne amintim campionatul mondial din Mexic, 1970,ne amintim nedreptăţile care i s-au făcut de Angelo Niculescu, de şansele pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi primit refuzul lui Ceauşescu de a se transfera în străinătate, ne gândim la precedentul ce s-sr fi creat atunci şi ce deschidere formidabilă ar fi avut sportul românesc, aflat la apogeu în acei ani , după cum ştim, în gimnastică, tenis, fotbal. Aceea este cu adevărat generaţia de aur. Sportul în general, fotbalul în particular, înseamnau altceva atunci decât acum. Desigur, sudoarea era la fel,dar puritatea fotbalului de atunci (care are, să nu fim naivi, cărdăşiile ei) faţă de cea de acum, îl aruncă în atemporalitate, în legendă, ca pe un praf de polen din care se naşte modelul, cu tot cu aură. Să-l plângem şi să ne gândim că a murit un părinte al fotbalului, un fotbalist uriaş pe care l-a dat Piteştiul. Orice om, microbist sau nu ar trebui să se întristeze pentru că a murit un simbol. Chiar Dumnezeu, probabil, stă în cer, cu mingea-n mână şi se întreabă hamletian: a fi sau a nu fi? De ce o fi ales a nu fi, nu ştiu! Probabil l-a chemat la el, să Îl înveţe fotbal. Viaţa i-a dat cartonaşul roşu, greşise că era prea bun.Propun să nu fie înmormântat în niciun cimitir, ci - oricât poate părea de bizar - pe stadionul din Piteşti, care îi poartă numele,apoi să se pună gazonul peste şi să se joace mai departe. Pe stadionul care a însemnat viaţa lui, să fie aproape de echipa pe care a iubit-o. Astfel ar rămâne aproape. Se vor găsi critici care vor crede impertinentă propunerea mea,dar eu cred că sentimentul poate provoca o denaturare a firescului. Marile spirite merita.

Darie DUCAN

Niciun comentariu: