miercuri, 28 noiembrie 2007

Identitaţi într-o lume de turme




În contextul colorat al globalizării, omul e supus la numeroase încercări şi experimente care se dovedesc a-i fi nefavorabile pentru că îşi iese din sine,desigur, nu e vorba de o ieşire din trup dintr-un preaplin, ci de o însingurare pentru care întoarcerea-n peşteri ar putea fi chiar o blândeţe.Această însingurare a omului o vedem zilnic fardată de teama de celălalt. O vedem zilnic pe stradă într-o societate în care urmărim păţaniile triştilor Columbeni din lipsa trăirii propriilor noastre vieţi. Într-o societate în care nu mai e mult şi vom inventa sângele care devine apă numai din avariţia de a vinde chiar şi perlele posibile ale scoicilor acelei ape. Multe lucruri m-au convins de însingurarea tot mai mare a omului ( n-ar fi exclus să bată uneori la el însuşi, ca la o uşă),dar cel mai puternic a făcut-o depersonalizarea pe care o provoacă internetul,calculatorul,care duc la antropizarea însăşi a naturii nu fizic,pentru că fizic e demult, ci conceptual .
Cel mai bun exemplu ar putea fi adresele de e-mail ale tinerilor şi nu numai ale lor. Mulţi aleg să nu îşi folosească numele lor proprii, ci porecle, nume de idoli, jocuri de cuvinte, alinturi, de exemplu lebadutza19@yahoo.com, gugli@yahoo.com, ana26bis@yahoo.com , larisuta_angel@yahoo.com etc.
Acestea arată fără îndoială o problemă de personalitate,de identitate, uneori e posibil ca posesorul adresei să nu îşi dorească să fie cunoscut, dar de cele mai multe ori poreclele, nickname-urile, cum se numesc ele în limbaj informatic ascund mari depersonalizări, mari crize de personalitate, uneori adevărate drame. Nu putem generaliza, dar totuşi, din păcate ne aflăm în faţa urmărilor unui fenomen social despre care s-a vorbit şi s-a scris mult: internetul. Mă gândesc, făcând o paralelă pe scara evoluţiei, fără nicio tentă ironică, barbarii nu aveau nume la fondarea societăţii umane, ci porecle. Să fondăm prin aceasta o societate umană a tristeţii şi a însingurării? Nu cred că ar suna exagerat sau calofil pentru că, la cât de multă lume foloseşte înternetul azi şi la cât de multă lume se regăseşte în vorbele mele,această situaţie nu mai e chiar un fleac. Chiar şi acest „@” ne arată pe noi, parcă închişi într-un cerc autist, într-o singurătate alarmantă, labirintică. De multe ori putem cunoaşte câte ceva despre omul din spatele adresei de e-mail,după o analiză vizuală. Şi acest lucru nu e o etichetare nefondată pentru că ea are un substrat psihologic. Poreclele ne barbarizează şi ne izolează, dar, culmea, ele ne sunt date de anturaj. Ce trist paradox al insociabilităţii!
Faptul că globalizarea ne reduce la ideea de număr, nefiind în fond decât o formă de militarism( economic) a consumismului e cunoscut, dar această însingurare stă în spatele fiecărui număr,nu e o însingurare „laolaltă”.A trece în adresă numele tău e o chestiune de normalitate, nu de orgoliu,oamenii se identifică prin numele lor, prin ei, nu prin dulapul în spatele căruia stau, ascunzându-se. Unii, e adevărat, datorită complexului anonimilor nu îşi trec numele lor, ci utilizează un nume comun, numele unor formaţii, al unei zeiţe, al unui ideal, în fond. Slăbiciuni umane, struguri la care visăm şi care se pot atinge greu, dar care nu sunt acri. Despre această problemă psihologică sunt convins că se pot scrie tratate întregi, epopei de pustietate şi de nedumerire existenţială. Aproape că s-ar putea naşte un al doilea Sartre. În lupta dintre particular şi general, comunicarea prin e-mail reprezintă momentele critice de exhibare a singurătăţii, asalturile,adresele fiind rănile însă, nu muniţia. Cred că lumea secolului XXI se află într-un pericol de robotizare şi nu sunt primul care o spune,dar problema aceasta a inadaptării, a lipsei de perspectivă datorită lipsei de identitate e în principal una a tinerilor, a adolescenţilor indecişi, dezorientaţi, speriaţi. Şi societatea ce le oferă? Modele( bune sau rele),dar nu scări spre ele, ci doar intrări pe geam. Există, deci, doar inadaptaţi şi excepţii. Prin adresele e-mail se vede singurătatea ca printr-o mască transparentă faţa. Şi ea plânge că n-are direcţii. Niciodată nu mi-am închipuit că singurătatea e depistabilă în adrese. Poţi fi la fel de trist pe strada Birlic pe cât eşti de vesel pe strada Bacovia, dar pentru că adresele virtuale, faţă de cele locative ni le putem alege, ne dăm de gol,ne dăm de neant. Nu mai e mult şi ne vom reîntoarce în singurătatea peşterilor, ca asceţii. Sau ne-am întors deja şi nu ne-am dat seama fiindcă peşterile sunt conectate la internet?

Darie DUCAN

Niciun comentariu: