miercuri, 14 noiembrie 2007

Darie Ducan - Poeme


Darie Ducan – Poeme noi


Respirarea febrilă

Îl văd pe Noe,
Iubito, în corpul meu,
Trist, neştiind ce plămân
Pentru Arcă s-aleagă.

Cu care oare
Te-am respirat mai mult?

Nu poate alege şi-i ia pe amândoi,
De aceea fiinţele
Se iau câte două,
Fiindcă te-am respirat atât de mult, încât
Atunci când voi muri
Mirosul tău din plămânii mei
Îl va acoperi pe cel al putrezirii mele.


Primăvară duală

E-atât de multă înviere,
E-o primăvară mare
Că praştia-nfrunzeşte
Între tragere şi încordare.

Piatra cu care loveşti, aruncată
De fapt e o explozie mustind,
Într-un delir de verde se înoată,
Vezi bărci de flori cu un pistil vâslind.

Dezmăţ de trupuri în desperechere,
Ţâşneşte jet de muguri lovindu-se de nimb,
Spinii de pe frunte, înfrunzind, putere
Au să se împingă, ieşind din frunte,-n schimb.

Înfrunzesc răspunsurile uneori,
Omizile, însă, apar pe întrebări.

Efigia arderii

Doamne, Dumnezeule,
Ce faci tu în această noapte
Când flacăra lumânării arde
Atât de- aplecată, că i se-aud spinările trosnind?

Ce faci? De ce mă-nveţi că nu-i
Trosnesc spinările şi că ceea ce-aud ar fi
Nasturii ce nouă ne plesnesc de-atâta bine?

De ce cântecul tău sună doar a surpare
Şi hematiile-n sângele nostru sunt ale golului
Ce trece prin noi urme de paşi, de picioare?

Li se-aud spinările trosnind,
Se-aud octavele mimicii mărului zbârcind
Şi între zbârcituri, tu, Doamne
Dormi ca-ntr-o cuşetă de vagon .


Rapsodia plecării

Plecăm.
Vorbim pe drum.
Gesticulăm abundent,
Parcă vâslim cu mâinile
În tristeţe şi în crispare.
(care dintre ele o fi mai limpede?)
Plecăm.
Vorbim neîncetat despre orice,
Scaune, trecut, mese pline,
Chiote la ele cândva,
Săgeţi dresate să-şi rupă gâtul
Singure înainte de ţintă.


Plecăm.
Tot ce vorbim se aude la fel,
Masă, foame, masă se-aud.
Cântec, cântec se-aude,
Numai acasă nu are ecou,

În locul lui vine un om cu spatele.

Elegie arbitrară

M-ai lăsat
Atât de trist, plecând acum,
Încât încep să cred
Că-s trist de când mă ştiu,
Că-n laptele supt de la mamă
Au căzut frunze,
Gestante cu două toamne deodată,

Că ele căzând au făcut cercuri,
Au făcut unde, care, prin vibraţii
Au tras cuiul punctului
De sfârşit al lumii, pentru mine.

Hysichia

Curând,
Singurătatea va fi atât de mare
Încât cartografii n-o vor mai putea ignora.

Vor dezbate, vor analiza,
Cu mânecile suflecate,
La birouri scorojite de timp,
În faţa unor ceşti de cafele
Cu zaţul atât de uscat
Că-n el aproape-nmugureşte moina.

Vor discuta, se vor crispa
Şi vor constata că n-au ce face,
Că nu pot ignora, că nu pot nesocoti
Singurătatea care e atât de mare
Că se dau zodiile mai încolo, spre a-i face loc.

Cartografii n-o vor mai putea ignora,
Vor da coordonatele ei geografice,
Iar pe intersecţia paralelei cu meridianul,
Unde este ea cea mai adâncă,
Vor veni poeţii să se bată-n cuie.

Tăriile amărăciunii

Nebuno, frumoaso,copilo, femeie,
Din sfârcurile tale, ca jeturi albe
Ies degetele subţiri ale lui Dumnezeu
Şi umplu lumea de seninătate.

Unde e împlinirea pietrelor
Pe lângă a oamenilor? Unde?
Unde se termină zidul plângerii?
În care ochi? Şi ce el vede?

Ultimele firimituri de bine pe care
Le mai are lumea se fac trup comun
Să te devină ca venind înspre o poftă
Pentriu care niciodată nu eşti prea sătul.

Tăriile amărăciunii sunt smulse
De albul tău ireversiubil în altceva.
Nebuno, corpul tău e-o avalanşă
Ca şi cum s-ar vasculariza zăpada şi s-ar durea.

Mă şi-ntreb, femeie, seninătatea mea,
De ce m-am născut doar o dată
La atâta bine cât am?

Pronunţarea apei

E-o vreme mizerabilă afară,
Parcă plouă cu chei ce nu deschid nimic,
În noi e fierea mai amară
Cu înc-o rugă ce n-a rezolvat nimic.

E toamnă-n oameni şi în animale,
Frunzele se-nvârt şi-n burţile de cai.
În ce stomac al întrebării suntem?
Ce gastric Dumnezeu ne macină şi vai

Cum să pronunţ eu apa care plouă?
Pe mine cine apă mă va pronunţa?
Am stări de agregare numa-n carne,
Din ţurţuri simpli nu pot picura.

Înnebuneşte ceasul pe perete,
În cămăşi de forţă acele-am să-i pun
Ca să le înnod în metafizic...
Când orgasmul zării începe din lăstun.

Cum să pronunţ eu apă bunăoară,
Sunt starea de-agregare a toamnei nebuneşti,
În mine donează sânge ce-o să piară
Spre irigarea a ceea ce mai eşti.

Nu pronunţa apă, omule, copile,
Niciodată apă să nu zici
Că te vei auzi pe tine născându-te
Ca ecou al unei cicatrici.

Înţelegerea sfârşitului

Nu am să stau să-mi înţeleg dezastrul,
Sunt mai discutabil decât sfărşitul lumii,
Îmi iubesc părinţii până îmi cresc
Din negi fitile.

Îmi iubesc durerea până aproape
De-a n-o mai simţi. De a mă anunţa
Numai c-a fost, formal, prin poştă:
-Vă informăm că aţi avut o durere!

Pe unde-ai căpiat tu, îngere păzitor?
Ţi s-a intimidat melancolia. Ai început să exişti
Ţi laşi să-ţi crească păr, ascuns pe sub albeaţă.

Cineva veşnic ne urmăreşte în spate.
Sub fiecare pas făcut e o sămânţă
Care ne va sparge urma.

Atunci cum să nu îmi iubesc sfâşierea,
Cum să nu ascult sfâşierea pielii de pe mine
Ca englezul „God save the king”.

Îmi dau seama de laşitatea şi răceala
Omului. Asta e, mă voi bronza la un pietroi.

2 comentarii:

Kristof spunea...

În labirint ...



În labirintu-mi cade o tăcere plină,
Când nopţi albastre-mi ung ai mei ochi cu lacrimi,
Şi inima-mi de Marea-Roşie se tot inundă
De repetiţia unui vers ce-mi strânge sinapsele-mi.


Trăiri, poveşti de viaţă şi iubiri,
Cerşim viaţa în loc de soartă,
Pictăm în gânduri vise de copilării,
Şi ne trezim cu ea la poartă...


Mă las de al meu plâns poetic,
De m-aş trezi în focul patimii iubiri,
M-aş întreba de ce iubesc,
Căci tot sunt un neant fireştilor trăiri ...

Mă las bătut de vântul nepăsării,
Şi-ascult un dans al degetelor pe pian,
Suferinţelor să dau uitării,
Aşa e labirintul meu, ca un lian ...



Kristof Lajos

Darie Ducan spunea...

Kristof,

poemul e un poem, e frumos, dar cred că se poate şi mai mult. Să nu ne oprim,poezia e chiar un labirint incitant şi răscolitor prin care te învârţi până ameţeşti. Abia apoi ieşi. Se iese pe bază de ameţire!

Mai postează poeme şi păreri,
cu bine,
Darie Ducan