Ca să fie clar

Deşi nu s-a tuns totdeauna cum ar fi trebuit, voi vota cu Crin Antonescu. Ca să mi-o fac cu mâna mea! Oricât aş simpatiza ideile de stânga, în acest moment îmi e mai dragă voma micilor daţi de reprezentanţii ei decât chiar reprezentanţii ei.

Darie Ducan

Votul de duminică

Cred că trebuie mers la vot. Nu că ar conta prea tare, dar eu cel puţin voi vota. Voi vota un candidat cu oarecari şanse de reuşită dar acesta nu va fi un vot pro, ci va fi unul contra, adică oricine numai să nu mai iasă Traian Băsescu.

Geoană? Jur pe roşu că nu!
Vadim? Jur că nu! Pe Biblia lui!
Antonescu? Poate!
Oprescu? Poate!
......................

Poate + Poate = ?

Slujba de îngropăciune

Atât de tare îl respect pe Traian Băsescu, îi aud vorbele şi iau act de dumnealor...! ar zice ungurenii, morarii, turceştii, hurezenii, descrescători astupăreţi de găuri de fluier. Pe nemâncate.

În apa din cişmele nu e ancoră, pe câmpul de la Cotroceni cresc ştiuleţi din Povestea poveştilor, matahale cu ştampile în capăt pe care au tatuat, în loc de "Votat", "Terente". Femeile uşoare se laudă pe ele la televizor şi se deconspiră prin cum mulg punctele de rating. Asta fu turism.

Se flutură steaguri portocalii. Un om se îneacă mâncând un mic. La înmormântarea lui refuză preotul să vină nedorind ca slujba să fie considerată campanie electorală, plus faptul că micul fusese dat de către partidele adverse. Nu se ştie care. Un contracandidat revendică scobitoarea zicând că bucata de lemn l-ar fi salvat, micul neputând fi înghiţit cu ea

Mortul rămâne neîngropat. La cât cade guver-nul Boc l-ar putea astupa şi tasa el. Trandafiri, portocale, săgeţi, cvasiţepe, culori de semafor, roşii, galbenii, verzii, trecere de pietoni- gratii din puşcăria unde cine trebuie nu va ajunge. Minunat pastel de Mirceşti, Modrogan, Alexandru, Kiseleff.

Mortul rămâne neîngropat. Mortul miroase. Importăm parfumuri, cineva ia comisioane, a trecut la parfumuri de la blugi şi bişniţă la prora. Importăm parfumuri. Vai ce curaţi suntem. Mirosim, mortul nu poate spune că e mort, justiţia poartă numai ramele. Din toate lentilele au făcut sticle de whisky.

Cum ar zice ungurenii, morarii, turceştii, bunăoară, bunăoară, bunăoară, un copil face familia lexicală a unui cuvânt: a tuşi, a sta pe tuşă, mătuşa Tamara, tuş de ştampile...că altă familie nu în ţara asta.

Darie Ducan

Temă de casă

Îmi propun zilnic un exerciţiu de eternitate. Privesc câteva zeci de minute la televizor, nu suport mai mult, apoi mă extrag şi intru într-un fel de depărtare, un fel de spaţiu ambulatoriu şi provizoriu al eternităţii, şi mă uit la toţi cloţanii şi spânii de pe ecrane. Îi văd cum se demitizează în zece minute şi cum se fac pulbere. Dantesc aproape. În minutul trei li se încheagă legenda şi în minutul zece ea piere. Până în minutul trei li se dublurafinează tupeul. Apoi pier în inflaţia formei fără fond. Dar curvele nu ştiu că se ciupără pe picioare de barba lui Maiorescu direct!

D.D.

Jenanta procreare a simplităţii

Atâta minte Elena Udrea că încep să cred că poate face copii singură. Cu nasul.

D.D.

Sfat către preşedinte

Ce ar trebui acum să facă Traian Băsescu, după noutăţile în cazul ziariştilor răpiţi în Irak, e ceea ce a făcut preşedintele Nixon în urma scandalului Watergate!

D.D.

O mare poezie a literaturii române

Pentru o viaţă sănătoasă

PENTRU O VIAŢĂ SĂNĂTOASĂ

Înmormântarea lui Gh. Dinică

În holul Teatrului Naţional am stat să-l plângem şi să-l regretăm ca nişte cinici caraghioşi. Nu eram mulţi, vreo sută de oameni plus tranzitul de lume, ca într-un antract al vieţii lor. Tineri, bătrâni, celebri, anonimi, mari artişti, l-am plâns şi l-am privit în faţă. La ieşire m-a cuprins un straniu sentiment general de izbucnire în plâns şi de aplauze. Aici încape toată contradicţia lumii, tot contrapunctul despre care vorbea Walt Whitman cândva în Cântec despre mine însumi, contrazicerea care naşte vastitate. Să plângi pe înfundate şi să aplauzi până te dor mâinile. E dureros de dulce, ca să revenim la contradicţia mai dragă, eminesciană.

D.D.

Titlu perfect de Românie cretină dintr-un ziar de azi

"Conservatorul de Muzica din Bucuresti polueaza fonic"

Trist

Atât de săracă e lumea fără Gheorghe Dinică încât biletele la teatre se mai vând doar noaptea. E mai doliu.

D.D.

Republica de trenuri paralele

La munte ninge. Ce frumos ar fi dacă ar ninge şi la şes. La munte oamenii se îmbracă mai gros. Ce frumos ar fi dacă ar face-o şi la şes! La deal trenurile merg mai greu, la vale ca o guvernare şi în acest timp călătorii se servesc unii pe alţii cu de-ale gurii, în sens de înjurături. Şi totuşi nu e vina lor, dar ca într-o binecuvântare sub formă de blestem, se servesc, îşi fac pe plac. Ne aflăm în Gara de Nord, în Bucureşti, aşteptăm trenul Intercity de Arad care are să ne lase la Mediaş. Nu ştim dacă suntem mai mulţi sau suntem singuri, la omul de rând şi singurătatea face cvorum. Privim pe fereastră un aer ca de rachiu de prune, un aer siluit de nările provocatoare ale celor ce aşteaptă. De pe peron până în tren primim vreo zece calendare electorale şi senzaţia de îmbătrânire cu zece ani până la vagon e persistentă ca o presiune de divagaţie personală. Un bătrân îşi spală mocirla de pe tălpi şi dârdâie. La munte oamenii se îmbracă mai gros. Ce frumos ar fi dacă ar face-o şi la şes! Într-un final pornim după ce ne instalăm în trenurile acestea mai populare decât pentru porci troaca. Când vine controlorul pe hol începe să miroasă a miliţian şi mă întreb de ce, de ce nu a iarnă, mai bine. Ne găureşte biletele, întinde în ele un „gol istoric” apoi pleacă. Presimt că va mai veni cineva care va şi bate cuie în găurile făcute de el, dar nu vine. După patru ore şi jumătate ajungem la Sinaia, cu o întârziere de muribund. Unii coboară şi o iau pe jos. Alţii, din mers, sar direct în alte trenuri care merg în sens invers. Şi-au uitat umbrela sau mănuşile şi merg după ele acasă. Întârzierea trenului face oamenii prieteni, de la înjurăturile pentru că unul sforăie, că unuia îi put picioarele sau pur şi simplu fără sens se ajunge la glume ca între victime:- Hă, hă, am auzit că merg aşa încet cu trenul ca de alegeri să fim la Arad, de la autobuziadă la trenuri! Altul: - Ciudat e că şi după ninsoare ies melcii, eu ştiam că numai după ploaie...etc. Privim prin ferestrele care se eternizează ca nişte tipare cenzurate, ca nişte şpalturi furate din război, de la o tipografie ilegală. Se înserează şi, cum mirosul e insuportabil în toalete, oamenii preferă să coboare din trenul în mers pentru nevoile fiziologice, apoi urcă pe tampoane sau fug puţin şi e imposibil să nu îl prindă. Oricum, dacă nu îl prind, se opreşte el mai încolo de greşelile şinei. Băi, iar n-a trecut şina pe la corectură?! strigă din mine redactorul şef ce aş putea fi al unei reviste de rouă şi câmp. Prin alte gări se aşteaptă, unii au în mâini bilete din 85, din 86. Merge trenul încet, în vagonul celălalt o femeie a născut, doi tineri se iubesc pe culoar, o femeie din vagonul 423 vine de la o înmormântare, de două gări ne-a crescut barbă. Gara e o unitate de măsură pentru lungimea firului. Dar nu contează cât de lung ai părul ci contează cum şi când cobori! Scoatem capul pe geam să preferăm să zicem că albul bărbii e de la ninsoare, preferăm să râdem ca să nu ne auzim pierind, să spunem bancuri, să mâncăm fasole cu ciolan cu nişte muncitori oneşti, să discutăm despre agricultură, despre cum arată oraşele, despre etalonul câinilor flămânzi, nu al oamenilor. Trecem în alte trenuri paralele, prin uşile lor, apropiate, când vedem că unul prinde viteză, suntem un bulevard noi înşine şi ne mutăm noroiul din vagon în vagon ca din clupsă în clupsă. Controlorului nu îi prea place că în Intercity urcă din mers şi oameni din Rapid, pe uşile deschise şi încete, dar acceptă pentru că gaura din bilet are aceeaşi circumferinţă. Apropo, domnule controlor, ce calibru are gaura? Se discută în continuare, se scrie viaţa, ultimul vagon e decretat vagon morgă, primul e de naşteri, iar între se locuieşte şi se mănâncă. Dar toţi se bazează pe un tren paralel pentru hrană şi viaţă, doar se nasc şi mor în trenul lor. Cine nu a sărit într-un tren paralel e ca şi cum nu ar fi fost la Mecca. Mergem încet, sunt probleme cu şinele, atât de încet că poţi să pui diacriticele morţilor care tac pe cuprins. Sau nu sunt şine destule. Le fură şi le duc la fier vechi, îşi fac dinţi din ele. Propun să facem chetă pentru şine. Lumea râde şi eu trec cu şapca pe culoar pentru a strânge monede. Există o specie de castor specializat în fier care de la privatizări încoace se dezvoltă, plus că suntem în criză economică şi mental într-o lipsă de linii drepte sau îndreptabile. De altfel un profesor de geometrie a început să susţină la televizor că o dreaptă nu e unirea a două puncte, ci unirea a două găuri de glonţ suicidale, iar cele singure îşi caută perechea pentru o arcă a găurilor de glonţ. Şinele sunt trasate uneori cu compasul cum s-ar monta la ştirbi dinţii dintr-o parte în alta când vor să roadă şi invers. Dar până să se întoarcă trenul cu şinele care parcă îi sunt şlapi, cresc bălării, ierburi şi nu se mai ştie drumul direct, nu mai e drum de fier, astfel încât o iau cu calea ferată prin altă parte. Ce contează că ajungem în Mediaş prin Oradea de la Bucureşti, viaţa continuă în tren, nu ne întrerupe nimeni, ni se ciuruiesc biletele, există vagon restaurant, important este că apucă să se învechească vinurile şi, e de ţinut minte, se vând la acelaşi preţ. Se va cere o autonomie a trenului, se va sări în alt tren şi se va pleca în direcţia celui faţă de care nu ai unde sări mai departe. În trenul celălalt e o femeie frumoasă, hai acolo, cineva pare să mănânce chiftele, vino! Pe celălalt tren ninge mai mult, uite cum sar copiii. La munte ninge, ninge şi la şes, doar că la munte mai are pe cine ninge. Uninominal, referendum? Tren mergând într-o şină? Călătorie la trapez.
-CFR sau CTP, tăticule, cum se spune corect?
- La ce?

Darie Ducan

Cum nu i-a plăcut şcoala...

Trebuie să fii cumva sinucigaş să nu îl laşi tu ca preşedinte pe poetul Mircea Dinescu să vorbească la 20 de ani de la revoluţia de pe urma căreia amândoi au profitat din greu, dar unul a şi riscat, Dinescu. Băsescu a fost mizerabil,dar acesta e deja un refren. De Dinescu mi-a fost milă, dar aceasta e deja o morală.

D.D.

Jeguri româneşti

În centrul vechi al Bucureştilor, care arată mizerabil şi canceros, într-o clădire luxoasă şi-a făcut Băsescu sediul de campanie electorală. Cum vin alegerile se pun pavele, bănci, felinare şi se ascunde rahatul sub preş. Ca o şuviţă prinsă cu o agrafă de creier şi care scurtcircuitează ce lasă întreg alcoolul.

D.D.

A murit şi Gheorghe Dinică

Sunt trist, sunt trist şi neîmpăcat pentru că a murit un actor nebănuit de important. Sunt trist pentru că a murit un reper. Se vor găsi destule bocitoare jalnice şi destui pupători în cur post-mortem care să iasă în faţă. Nu am nevoie să-i văd. Vreau tăcere, singurătate şi gând pios. Atât.

D.D.

Mi-e dor de Cluj. Mă primeşte cineva?

stefan hrusca-dor de cluj
Asculta mai multe audio Muzica

Liberalii şi sloganul

Pe toate gardurile, pe panouri de culoarea ideologică a icterului, că aşa e la noi, pesedismul dă de băut şi icterul se vede în panourile contracandidaţilor, deasupra respectabilului Crin Antonescu, zace ca o targă sintagma parşivă şi paradoxală: REVOLUŢIA BUNULUI SIMŢ! De când e bunul simţ revoluţionar? Nu cred că sunt atât de deştepţi să-şi permită licenţe poetice sau calambururi pe afişele după care prostimea trebuie să se ia. Revoluţia bunului simţ! Cu câtă sfiiciune erotică se va manifesta această dragoste oare? Mai mult, când cineva electoral vorbind propune o revoluţie tresari gândindu-te că va schimba forma, tiparele statale. Speculăm prea mult. Dacă se schimbă ceva sunt, să fim serioşi, receptorii banilor. Revoluţia bunului simţ ar putea începe prin lipsa afişelor, aşa cum Charles De Gaulle nu a avut nevoie de afişaj electoral la un moment dat, fiind destul să se anunţe prin radio şi tv că va candida. La noi nu vin generali, sau dacă vin vin de la Securitate, la noi vin marinari, cotcodaci, ciobani şi oameni cărora dacă le smulgi afişele de pe garduri încep să dispară şi ei.

Darie Ducan

Sfinţii Mihail şi Gavril

Înotăm în mari chiolhane de Sfinţii Mihail şi Gavril, umplem burţi, tragem ceasuri, iubim, ne ascundem pe unde putem şi consumăm ca lacomii, ca romanii, dar nu ne ducem, de pildă, să punem o lumânare la mormântul lui Eminescu şi să tăcem o secundă şi să râgâim mai puţin ca după toată berea civilizaţiei. Zău că ar conta, o lumânare, nu mai mult. Ne ia 5 minute şi nu costă.

D.D.

Propun un referendum

Să aflăm dacă în această ţară mai avem dreptul să ni se facă silă!

D.D.

Pirateria Beethoven

Există oameni meniţi să se fugărească pe ei toată viaţa, într-o coridă banală a propriului contur. Într-un mare oraş vieţile sunt mai încrâncenate şi mai mici, spiritele mai murdare ca osiile mărfarelor cu speranţă. Aici e vorba de izbândă, şi-a zis Iorgu Anghel, un om pe care viaţa îl ratase cu paharul de talent atunci când venise către însetaţi. Nu avea nimic cu care să îşi depăşească ghimpii micimii, dar se consuma delectându-se cu diverse feluri de artă. Iubea arta în sine cum iubesc curvarii bătrâni şi deveniţi impotenţi femeia, adică nu mai ştiu ce să facă în faţa ei cu pantalonii în vine, se bâlbâie. Această idealizare a ceva ce era banal cândva sau, în cazul lui Iorgu pe dinăuntru, l-a macerat o viaţă. Seva îi era puţină şi mediocră pentru un copac mare. Ca să nu se mai certe atâta cu nevasta cutreiera galeriile de artă, examina până şi ramele tablourilor, la al căror lemn a încercat a-şi racorda, fără succes, sevele. Privea intimitatea publică a oraşelor seara, parbrizele vlăguite ale maşinilor, cu lepra lor brumărie, a celor care s-au iubit pe furiş prin parcări şi se blestema că nu poate face o artă măcar undeva jos, la vâsle, că nu poate fi măcar o clapă dintr-un pian, că părul lui nu e bun măcar să-l facă pensule şi să picteze alţii. Mizerabilă viaţă, începuse a se gândi, ca între sinucidere ambiguă şi molipsitoare. Dar când a vrut asta, dacă a vrut-o, o fată a început o baladă la vioară cu o stradă mai încolo iar el a renunţat şi a înjurat: pizda mă-sii de viaţă! Într-o seară, într-un magazin de muzică a văzut albume rock în vogă, house, disco,cu hologramă pe ele, spre a nu fi piratate de căpuşele artistice ale perioadei, unii care nici nu regretă că nu au talent. Pe Iorgu l-a pălit brusc melancolia, oho, rock, jazz, dar unde e muzica noastră mare, unde e Mozart? Unde e Bach? Nu sunt în vogă aşa cum fetele cuminţi nu sunt într-o vreme când chiar etimologia cuvântului iubire miroase a sufertaş şi a cantină fiinţială. Iorgu, crâncen, tâmp şi sensibil a cumpărat cd-uri, a descărcat muzică simfonică şi a început să pirateze Beethoven, Mozart, Bach, Locatelli... Făcea discuri, îmbrăcat toată ziua într-un maiou, comod, în apartamentul său şi râdea cu ochii în lacrimi ca roua. A văzut apoi că nu îi cumpăra nimeni marfa, că devenise o marfă, că altă muzică trebuia piratată pentru un câştig contemporan, dar degeaba. Mirajul marii arte i-a umflat pipota metamorfozării în artist, dintr-un ratat. Doar vindea cea mai mare muzică, doar şi educa masele prin aceasta, masa din hol şi masa din bucătărie, pe care nevasta îşi uita combinezonul de plastic fals şi mirosind mereu a sudoare de femeie botezată în frapiere. Ah, ce bucuros era el de contactul cu masele, de puterea de a răspândi marea artă, aproape că nu conta faptul că era în pierdere, afacerea îi mergea, lichidităţile erau sufleteşti. Sonate, simfonii, concerte, pirata într-un vertij dirijoral aproape, arta merită sacrificii, aşa poţi fi mare artist. Cum? Poţi muri şi din tine să crească un pom din care se va face hârtie. Pe ea se va scrie uriaş, cât să te ducă şi pe tine în cârcă, măcar ca virgulă, ca fir de praf, artistu lu peşte!

Darie Ducan