Catren

atâta îi era de somn
şi atâta era de frumoasă
că undeva în obor unui domn
portocalele i se coceau în plasă.

D.D.

Da:

http://www.librariabucuresti.com/Carti-Ulise-10811.htm

Astra

Revista Astra, de la Braşov, a renăscut de curând într-un mod mai mult decât remarcabil. E o revistă glossy, de mare fineţe şi eleganţă, la fel şi suplimentul de literatură. Numărul acesta( 3-4) e dedicat Regelui Mihai al României, cu ocazia celebrării a 90 de ani de viaţă, fotografii de epocă, documentare serioasă şi bună. În supliment, o cronică despre Spirt, interviuri, teatru, proză, anchete etc. O revistă de urmărit! La librăria MNLR.

Mănuşa îndatorării politice

România trăieşte, de mai bine de zece zile, într-un sos profesionist de tragedie reală, de mistificări şi manipulări de presă. S-a umplut acel pahar care credeam că e fără fund, paharul în care se tot toarnă nivel de trai şi al cărui regim carbogazos îi scade permanent substanţa şi energia. Din jalea noastră s-a întrupat media dar mitul îl face un regim corupt şi condus de un preşedinte pe ducă. Desigur, nimeni nu e imaculat, dar s-a ajuns, cum bine se vede, la marginea ieşirii din minţi. Justificată ieşire. Cine nu a trecut prin Piaţa Universităţii are păreri nete, cine a trecut le are la fel de radicale dar cu un sentiment ceva mai puţin confortabil. Când vezi părerea jenantă a unui Liiceanu, care lasă să se înţeleagă că unii protestează pentru micşorarea taxei auto, că, vezi doamne, mulţimea nu e omogenă şi că problema nu e politică, dacă mai şi vii din piaţă îmbrăcat cu câteva dube şi mângâiat părinteşte de bastoanele pe care le întreţii (prin câţi intermediari?) din salariul tău de mizerie, începi să îţi ieşi din minţi şi să ai toate motivele să protestezi şi să rezişti. Kilometrul zero al României, de la Platon la Marcuse, e un ulcer de sărăcie şi de nevoie. Dar, să nu fim exporeşionişti, ci practici. Mircea Cărtărescu a afirmat că Traian Băsescu e un om al trecutului. În schimb, cu o zi înainte de aceasta, Gelu Vlaşin a primit de la preşedintele Traian Băsescu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler. Felul în care trece oficialitatea de la o generaţie la alta cu onorurile, cum ar urca trepte către prezent, ne arată nu atât un deprimism prezidenţial doctrinar (ultimul mandat ar fi în rimă cu!), ci că intelectualitatea fostă nu mai livrează nici credit, nici simpatie. Oare trebuie să ne simţim bătrâni şi noi, cei mai tineri, dacă deja se oficializează marginalul (în sens rimbauldian) şi legitimarea se apropie politic de noi şi de generaţia noastră? Mănuşa simbolică a dialogului îndatorat a ajuns în sânul douămiismului. Faptul că eu nu înţeleg cum a putut Gelu Vlaşin (sau că mă fac că nu înţeleg) să accepte această decoraţie când afară demonstaţiile au ajuns la o cotă de necrezut pentru un popor amorţit în tristeţe, e treaba mea. Dar nu sunt convins că e numai treaba lui că a acceptat-o, nu ştiu cât de cu sau fără crâcnire a făcut acest gest, dar, cumva, douămiismul a îmbătrânit, asta după ce a murit, şi e în situaţia prin care a trecut şi optzecismul, tranziţia de la blugi la sacou oficial, înregimentare. Scriitorii de vârf optzecişti au nuanţa argumentării, care îi salvează măcar aparent, şi pe aceea că nu au fost decoraţi într-un moment ingrat precum cel de faţă. Dar cel mai trist mi se pare că unii colegi de generaţie sunt băgaţi în dubă, legitimaţi prin pieţe iar alţii decoraţi la Cotroceni, aproape în taină şi pripit. Şi nu orice fel de colegi, ci unul cu un cuvânt important în Uniunea Scriitorilor, în programul căruia mai că eram tentat, nu demult, să cred. Horia Gârbea însă (care, mai nou, semnează ca director de imagine al USR!, asta da imagine, parcă trăim într-o B.D.) trimite emailuri prin care cere să nu promovăm un amărât concurs de poezie (indiferent de tematică) pripăşit prin emailurile unor literaţi grăbiţi care l-au trimis mai departe fără să îi citească mediocritatea. Asta fiindcă ar ştirbi imaginea Uniunii. Oricum, cântărind, cam singura ştirbire poate fi făcută la Bellu, numai că la noi nu sunt hoţi arabi ca să le scoată morţilor dinţii din gură şi să îi vândă mai departe, în nume personal. Din câte ştim, protezele nu se ştirbesc şi, din câte dorim să aflăm, adresăm o întrebare: ce link iniţiatic duce din duba de cultură până în sânul unei decorări la Cotroceni, al lui Avraam, desigur, într-o aceeaşi generaţie în care nu poate fi totul privit individual cu atât mai mult cu cât e vorba şi despre imagine în USR?

D.D.

Un interviu pentru revista Hyperion

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Dacă vă referiţi la biografismul din literatură şi la literaritatea/literaturitatea vieţii, da, joacă un rol fundamental. Eu locuiesc mai mult pe cartilagiile dintre ele. Uneori ajung să simt că destinul e mult mai important decât opţiunea în ceea ce priveşte literatura mea. Opţiunea contează numai dacă e subdivizionară destinului. Dacă e în afara lui devine stilistică. Opţiunea e o opinie. Anticii opuneau opiniei adevărul. Dar adevărul personal nu e morga aia acrită şi fixă, intangibilă, „nemurirea sufletului”, sintagmă devenită groaznică!, ci e faptul că ştii cine eşti şi cine vei fi. E cam greu să fii foarte radical câtă vreme eşti în curs de scriere a unei opere, câtă vreme eşti prinsul ei, dar nu pot să nu mă leg de întrebarea dumneavostră la modul literal: ce rol au jucat( joacă) acestea în viaţa mea? E un joc, o joacă. Sau nu e. Spirt, de exemplu, cartea mea, nici nu mai ştiu dacă e un exerciţiu de opţiune sau unul de destin. S-a epuizat cartea, în Facultatea de Litere m-a oprit cineva şi m-a rugat jenată să îi scriu o dedicaţie pe o copie xerox a întregului volum. Lucrul acesta mi-a înmuiat picioarele ca eroilor dostoievskieni, umiliţi şi obidiţi. Nu am înţeles nici până astăzi dacă originalul e opţiunea şi/sau copia xerox e destinul sau invers.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Oficial, prima carte a mea, Funingine pe rană, a apărut în 2003. Aveam 15 ani. Publicasem în presă înainte şi în câteva antologii care acum mai au doar o relevanţă de document. Această carte nu îmi mai place şi nu mă mai reprezintă pe mine, cel de acum, de la 23 de ani, dar pentru un debut la 15 ani consider că e mai mult decât onorabilă. Versuri cam eseniene în faţa cărora surâd ca un îmbatrânit la masa de scris ce mă aflu. Desigur, dacă nu aş fi evoluat nu aş fi putut vorbi despre această primă carte cu o detaşare străvezie. Din ce scriam atunci puteau sta în carte la fel de bine cu totul alte poezii, nu neapărat acestea. Cam aşa stau lucrurile, rezumativ, despre prima mea carte. O lansasem în oraşul meu natal, Târnăveni, şi erau sute de oameni în sală. Acesta e, de fapt, debutul, amintirea acelei săli. Şi încercarea mea de a nu uita oamenii de acolo, dintre care unii acum sunt morţi, foşti profesori,colegi care s-au risipit etc.


3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Nu a fost niciun drum, a apărut pur şi simplu aproape inconştient. Ştiu drumul de după lansarea ei. M-am trezit ca după nuntă într-o cameră plină de flori şi m-am apucat să cheltui banii boem. Şi îmi lăsasem plete într-un liceu în care acest lucru era pasibil de puşcărie.


4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aş putea spune că m-au influenţat, şi de acest fapt mi-am dat seama abia mai târziu, mai mult oameni fără legătură cu literatura. Bunicul meu, Ioan Tarţa, de exemplu, un om extraordinar tocmai prin faptul că suntem diferiţi şi totuşi foarte asemănători. El m-a influenţat. Literar vorbind nu am avut modele, ci am avut prieteni, am avut şi am prieteni, şi mă străduiesc să îi privesc prin literatura lor. Nici acum nu am modele deşi preţuiesc mulţi scriitori din diferite generaţii. Lucrul interesant e tocmai acesta : viaţa face literatura, dar viaţa o şi influenţează, mai mult decât literatura altuia. În această nuanţă e, poate, ADN-ul.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Acum câţiva ani credeam în politică şi aspiram la a face ceva în acest domeniu, până când m-am dumirit cum stau lucrurile în ţara noastră, care nu are politică, ci numai un cuantum de sosuri subterane în eterna căutare a unei fripturi. Friptura în sânge nu e totuna cu scrisul cu sânge, aşa că pe prima le-o las altora. Cred că raportul nu trebuie să fie unul de egalitate. Cred că scriitorul impune regula, nu cititorul. Bine, dacă vrei să fii Pavel Coruţ, scrii despre gogoşari şi te bucuri de o decenţă a omului care nu face rău. Iar dacă tu impui regula, să considerăm că termenul cetăţean se identifică şi cu acela de cititor !poţi trasa tu o opinie la care să subscrie mai mulţi. Oricum, a fi lider de opinie nu mai e demult un lucru cu care să se mândrească scriitorul român, cu câteva excepţii. Probabil, vorba lui Ionescu, viitorul (adevărul) e-n ouă. Cât priveşte relaţia scriitorului cu puterea, suntem prea bizantini ca să avem buze pentru acest subiect. Avem doar practică.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Din sala motoarelor nu se prea vede cerul. Pare onorabilă dar încă prea preocupată de anexele ei gospodăreşti, uneori, din păcate, mai mult decât de centrul de greutate. Un fapt din ultimul timp, care îmi confirmă ce mă obosesc de mulţi ani să spun, e acela că autorii dau valoare unei edituri, iar nu editura, în sine, fiindcă e mare, scrie traseul semnatarilor prin literatură. De altfel, răsfoind de curând o carte de cronici despre debuturile altora, a lui Al. Piru, mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre cei existenţi acolo, vorba tatălui meu, la insectar, sunt astăzi nişte iluştri anonimi, cu toate marile edituri care le scoteau cărţile. Generaţia 2000, promoţia aceasta nou apărută a ei, şi-a dat seama de acest fapt. E un semn de maturizare la care nu mă aşteptam şi care mă bucură nespus. Totuşi, nu mă bucur ca şi când ar înceta să mai conteze ştaiful în lumea literară - oameni complicaţi !- ci normalitatea unei literaturi bine scrise, dincolo de gusturi şi curente. Nu e bine niciodată să te bucuri de ceva ce fac scriitorii.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Problema timpului de creaţie e ceva mai complicată. E ca şi când ai munci să obţii puncte, prezenţe, e vorba despre un timp pe care oficial nu îl ai, trebuie să îl inventezi, să iei din orele de somn ca să scrii, treaba ta cum, dar să scrii. Lipsa timpului nu e o scuză. Cât priveşte un program, da, el există, mai mult sau mai puţin conştient, cu abaterile de rigoare, nu de puţine ori ele esenţiale în scrierea celor mai bune cărţi. Dar niciodată nu există o reţetă şi cred că tocmai acest lucru mă face să nu renunţ la scris, faptul că de fiecare dată e altfel. Cărţile la care lucrez în ultimul timp ţin de proză. Dar şi de poezie şi de dramaturgia mea, lucrez la mai multe în acelaşi timp şi, la un moment dat, una simte că trebuie să facă un pas înainte. Cărţi noi vor apărea în acest an, 2012, de teatru şi de poezie.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Nu ştiu ce text aş putea selecta, dar îmi rog cititorii să caute ei un text care le place din cărţile mele. E foarte important ca ele să ajungă la ei. Dacă Ion Barbu acuza o parte a literaturii timpului său că face „poezie leneşă”, astăzi există şi o receptare leneşă de poezie. Mulţi cititori se mulţumesc cu ce găsesc pe internet dintr-un poet. Acolo sunt doar schijele unei personalităţi literare. A te baza pe poeziile unui autor citite pe diferite saituri sau bloguri e exact situaţia de a merge în supermarket la raionul de mezeluri şi a gusta din bucăţelele puse spre servire şi aia ţi-ar fi toată masa. E jenant şi fals critic. Din păcate şi unii tineri foarte bine mobilaţi cultural se rezumă la această mică ciupeală.

Interviu realizat de Petruţ Pârvescu

Revista de la Litere: Vorba vine...

Câţiva colegi ai mei de la Litere (sub îndrumarea lui Cosmin Ciotloş) au lansat numărul pilot al unei reviste pe care o fac cu multă trudă şi energie: Vorba vine. Am fost şi eu la lansare şi, mai ales, la cenaclul care a precedat acea lansare din Club A. I-am văzut în acţiune şi sunt tare buni. Au o energie şi un simţ critic în care cred foarte mult. În Facultatea de Litere, după ani de zile în care s-au făcut şi s-au desfăcut cenacluri, s-au capsat şi s-au decapsat reviste, s-a născut una nouă: Vorba vine. În acest prim număr se pot citi recenzii, editoriale, rubrici şi, printre altele, un interviu despre Dimitrie Stelaru, realizat de Alexandru Dumitriu, eseu şi poezie remarcabilă de Ruxandra Ivan. Revista e una care poate fi îmbunătăţită şi am toate motivele să cred că va fi. Îi doresc succes şi, mai ales, continuitate! Spor!

D.D.

Dacă v-a plăcut, aici puteţi vota Spirt!

http://www.agentiadecarte.ro/top-gala-tinerilor-scriitoricartea-de-poezie-a-anului-2011/

Antume pe muchie

La Editura Nico a apărut cartea de poeme Cincizeci şi cinci, de Nicolae Băciuţ. E o carte care m-a atins semnificativ, un demers de un avangardism involuntar care sfidează amorul artei şi care cade pronunţat în biografism. Autorul semnalează în prefaţă faptul că această carte nu trebuia să existe şi că e spontană ca moartea. Poetul şi prietenul meu Nicolae Băciuţ, trecând recent aproape de moarte, a scris cu moartea lui o carte. Nu ştiu să fi făcut vreun poet în literatura română un exerciţiu de o gravitate atât de tulburătoare. Cărţi ale unui moment, scrise într-o noapte, cu un efort suprauman au mai fost, dar parcă nu aşa ca asta. Poate că experimentul contează mai mult decât chiar interiorul cărţii întrucât ne pune în faţa unei pilde costisitoare şi pe care numai cei ce pot privi de la o depărtare corectă poezia contemporană o pot înţelege. Poate fi catalogat şi ca un exerciţiu de postumitate, dar nu irigat de cinism, ci de un necunoscut fascina(n)t şi spontan. Această carte s-a făcut exact aşa cum vine moartea. Ca un bliţ, ca un flash fotografic, ce se poate smulge atunci din realitate, adică, mai precis, cu ce poeme se întâmplă să ai în sertar atunci, pe loc, într-o logică a hazardului care face din estetic biografie. Meritul acestei cărţi, pe care cam demult nu prea l-a mai avut o carte de poezie, e acela că e adevărată. Nu lucrată literar, nu mai mult corectată decât scrisă. 55(vârsta flash-ului biografic!) nici nu are 55 de poeme, nici măcar clişeul auctorial nu e respectat( cam fiecare poet vrea la o vârstă rotundă să îşi satisfacă ambiţia marcării printr-o plachetă cu atâtea poezii câţi ani împlineşte!) Hazardul e uneori parcă şi miză şi instrument de lucru. Atunci când treci pe lângă moarte parcă instrumentarul nu sună deloc elitist şi subţire, ci sună adevărat ca viaţa. Existenţa unui capitol de poeme olografe plasează cartea la limita dintre antum şi postum şi, mai mult decât atât, fiecare parte o irigă pe cealaltă cu un oxigen tonic/ tectonic aproape fabulos. Unele poeme sunt senine şi nevinovate, aproape reiterări folclorice, dar zodia sub care sunt puse le spaţializează şi le dinamizează. Până la urmă chiar folclorul adevărat ce e dacă nu îngânarea acestui flash al trecătorului la nivel metafizic?, nu cotidian, ca în literatura ultimelor decenii. Desigur că numai unele poeme au o uşoară aură folclorică, sunt, până la urmă, un mixaj între o formă şi un conţinut incompatibile până la un punct: zodia sub care sunt puse, doctrina, aceea a morţii care alege acum, tu, tu şi tu, un pas în faţă. De aceea această carte este o reuşită literară şi nu numai încercarea de a folosi un pretext grav din chestiuni de marketing. E o întrebare pusă poeţilor prin exemplul personal: acum, dar acum, dacă ar veni moartea să vă caute, ce aţi avea prin sertare? Până la urmă şi pilda că atunci când eşti atât de aproape de inexplicabil, exprimabilul contează, ce mai ai în sertare, e o problematică a cărţii. Aceste pe muchie antume, slavă domnului că antume!, sunt, dacă nu cea mai bună carte de poezie a lui Nicolae Băciuţ, cea mai bine construită carte, tridimensional: literaritatea e faţă în faţă cu bliţul contextului şi ambele merg la braţ pe o muchie care curentează la un voltaj înalt.

Darie Ducan

Anunţ de librar bătrân

Aici puteţi comanda Aprilie aseptic, ediţia a II-a, precum şi alte cărţi disponibile:

http://comenzicartidarieducan.blogspot.com/

Cu Whitman în bemol

mi se-ntreţine un fel de neg,
un fel de materie scandaloasă
pe care fumul o împrăştie
şi cu care leagă picioarele sfintei Maria,

căci până la urmă iarba e aia care
te duce-n urechile unui ac
să taci acolo cât poţi tu

în inspiraţie şi în dispreţ,
în oasele care trosnesc cor
depresia ridică două degete şi se
cere la tablă unde creta e rece şi bună,
unde creta e fermentul dincolo de care
cineva ţi-a croşetat pulovere cu
linia continuă: când Maria e-n drog.

Până la un singur punct
ajungi tu, fericitul implicit,
la acomodare, până acolo unde
vreascurile devin hidraulice
şi se înţeleg.

Rămâne să mestece apa în ştreang
şi să predice. Oţetul tace
prin muşte versat iar eu,
singur ca drogul în teafăr,
scriu mitul anticorpilor din mine.

Darie Ducan

Aprilie aseptic. Ediţia a II-a

Va apărea în curând Ediţia a II-a a volumului Aprilie aseptic. Cu o prefaţă de Aurelian Titu Dumitrescu.

Nikonu'

Toamnă pe sfârşite. Literatura română: e seara poeţilor în cetate. Ajung pe scenă la Ateneu, recită, ocupă locurile din orchestră (polifonie pe rând) şi îşi fac poze unii altora. Unii nu garantează că se mai prind în viaţă de la bliţ la bliţ. Tăcerea dintre bliţuri se cheamă antract sau Cehov.

Între vocea protocolar orgasmică a Blandianei şi salturile de sclavaj gârbist, microfonul s-a târât de la unul la altul, destui poeţi buni, dar şi mânecuţe gospodăreşti, care au învăţat buchiile şi acum perie tămâia supercalifragilistic. Niciun text despre ei. Ciunga e intangibilă.

Prea puţini tineri intră în liste, meniul e plin de greutăţi şi dificultenii, nu e loc de scaune între scaune. Nu e loc de generaţionism. Canonu' are căsuţe de 2 minute. Dacă timpul înseamnă suprafaţă, Mendeleev a fost mai darnic. Şi mai rus.

Poeţi puşi la insectar, în fond, an de an, cum i-ai duce într-o cârciumă să-i îmbeţi bine, cât mai rezistă. Unii nu cred că mai prind ediţia a doua, canonul, aşadar, se validează prin mierlire. E totuşi frumos să aibă o seară a lor, să plângă prin canon direct din camera obscură.

Dacă-i încolonezi, faci un manual. Câţiva sunt temele de casă. Buni de luat în obiectiv. De ce m-am dus chiar dacă nu sunt pe liste? Pentru că sunt pe liste da' canonu' nu bate atât de aproape. Unora le sare canonu', altora muştaru'. Canonu' clar e de poză, da' şi Nikonu'.

D.D.

Ceva cu baston, adică mişto!

http://teatrale.nobody.ro/

Probabil numai pe unele ai să le-nveţi

Deci:

Sentiment

Sentimentul meu e că nu pot locui nici în ţara aceasta, nici în afara ei. Aş vrea o casă undeva pe graniţă, dacă se poate într-un picior. O casă barză, poate. Uneori, pentru echilibru, cred că îmi iau un sac de dormit şi mă culc aici, în blog, la un link exact.


Dar despre toate acestea, într-o carte nouă care va apărea în curând.

Trei surori, de A.P. Cehov

Piesa Trei surori, de A.P. Cehov, a fost pusă în scenă în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, la Bucureşti, cu Teatrul Naţional din Budapesta, în limba maghiară. Regia, semnată de Andrei Şerban, nu a fost una dintre capodoperele sale regizorale dar nici un eşec de răsunet.

Senzaţia cea mai persistentă a spectacolului, văzut prin lentila regiei sale, e că Andrei Şerban a punctat prin cu totul alţi tropi spectacolul decât în direcţia trasată de Cehov. Fără mici picanterii stilistice, greu observabile, - pentru societatea petersburgheză acestea vor fi fost picanterii - , spectacolul ar fi fost o lungă tristeţe numită comedie.

Specificitatea lui Cehov s-a diluat râmânând diluarea ca bioritm al subiectului şi expresiei. Folosirea unor păpuşi care marchează şi conotează (Mickey Mouse) ne aduc în contemporaneitate, dar ne scot din Cehov. Mizarea pe ruptură e această diluare, observabilă în detalii. Muzical şi morfologic, spectacolul a reuşit să pară rudimentar dar cu insule de sublim.

Interpretarea actorilor a fost echilibrată şi fără excese de niciun fel. Partea a doua a spectacolului a mizat mai mult pe o plurifocalizare a mişcării scenice frizând redundanţa şi absurdul. Ştim de la T. S. Eliot că o carte contemporană nouă îl poate influenţa pe Cervantes, dar de aici până la a se simţi fibre de ionescianism în această parte a doua a montării cehoviene ar fi puţin. De nu ar fi bibliografism.

Darie Ducan

Poezii din cărţi viitoare

Alungarea nopţii

Vino la alungarea nopţii în cusături
unde se cos buricele cu cvartet de coarde
şi unde România e serafică,
mai cu seamă acolo unde nu e suma celor ce,
celor care, mai cu seamă acolo unde e suma,
unde de fapt tu şi eu ne-am vândut
ca să plătim cafelele înghiţite:
unde ne-am spus
de la un timp încolo îţi coşti coma
şi am râs căci în engleză coma e virgulă
iar peste moarte se trece uşor,
cum nu te-ai spăla pe mâini după nuci
verzi şi dincolo de asta ţi-ar întineri munca
şi dincolo de asta ţi-ar cocli inelele,
semn că la bursă aurul s-a înscris oameni.


Horă inversă

În ultima noapte,
înainte să mori
(fii sigur că acesta este un psalm)
lichidul tău de frână
va trece prin paharele de pe
noptierele lor, pline,
va lăsa câte o picătură
până când va reveni
tot la tine după ce mor şi ei
(fii sigur că acesta este un psalm)


Darie Ducan

Gând la ziua Regelui Mihai

Nu sunt regalist. Din mai multe motive. Pentru că e o formă inactuală, chiar medievală, de organizare a unui stat, a devenit una strict estetică iar în România ea se opreşte, biologic, pe linie masculină, la Mihai I.

Cu toate astea, sentimentul meu este că nu mi-au confiscat de tot ţara cei din ultimii 21 de ani care au condus-o şi, de fapt, au făcut-o poştă.

La 23 de ani mă simt exilat în România şi nu mai vreu să fiu la curent chiar cu tot ce se întâmplă, cum doream acum, să zic, 5 ani. Existenţa regelui Mihai mă linişteşte, nu are ce speranţe să îmi dea, dar pare un acasă fără de care oricine ar închiria acest cuvânt cu ora.

Măsura măsurii

Iuliei

Ele sunt frumoase,
ele sunt rugăciuni la menopauză,
dar ele n-au nimic
din singurătatea ta
care e a Dumnezeului care se numără.

Stăteam în acea seară într-un
bar şi înmuiam tencuială în ceai
să facem mai puţin reci
casele pentru când ne întoarcem

şi pelerină deveneam
noi casele: era prima seară
când aşteptam cutremurul cel mare -
globulele roşii sunt pe clădiri.

Era prima seară când ambulanţele
se chinuiau să ne scoată din încălţări
şi descarcerau nu piciorul,
ci nervii văzului, din tălpi,
descarcerau vedele şi India toată

iar noi prin ceai semnam
până când năpârleam stând pe scaun:
furnicile mormântului tău
cereau pâine de la ale mele,
furnicile mormântului meu
doar în lapsus aveau.

Foşnea teancuri pielea năpârlită,
chimia tăia apele-n numerar
când un om din altă ţară
ţi-a spus semeni cu banii noştri.


Darie Ducan